Prima pază de noapte mai serioasă este pusă la cale în București de abia în 1871, adică în acelaşi timp cu luminatul cu gaz.
La 1821 se face revoluţia grecească, zisă Zavera, când fugi lumea la Braşov, scrie Dimitrie Papazoglu în a sa „Istoria fondărei orașului București” apărută în 1891.
În anul 1884 acţiunile sale au fost încununate de succes, alocându-se în baza decretului nr. 659 din 28 februarie terenul şi fondurile necesare actualei Grădini Botanice din București.
Fotografia este făcută în curtea mânăstirii Antim. Recunoaștem coloanele pridvorului bisericii în centrul imaginii și turnul-clopotniță dinspre str. Justiției în fundal.
Merită o menţiune specială comuna suburbană Militari, dincolo de palatul dela Cotroceni, unde aproape fiecare casă este înconjurată, chiar în timpul verii, de câte-o imensă băltoacă, scria gazetarul Al. F. Mihail în articolul „O raită la periferie”, publicat în 26 octombrie 1933, care continua:
„Acum să venim şi la fortăreaţa sau cetăţuia din Bucureşti, făcută pentru scop strategic, în apărarea căii invaziunilor despre Orient, după cum se face, cu mare rezon, menţiune în „Revista Română” din 1861, şi care se numeşte în limba otomană la dervent, adică la strâmtoare”, scrie Dimitrie Papazoglu, în a sa Istorie a Fondărei orașului București, din care cităm mai departe:
În vremurile de demult, luminatul Podului Mogoșoaiei îl făceau stelele şi luna, ne spune Gheorghe Crutzescu în a sa „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi”, unde continuă cu mult har:
Când au început uliţele mai însemnate ale Bucureştilor să fie podite
cu scânduri de lemn, nu ştie nimeni.
Bucureștiul avea la 1820, „în afară de boieri, negustori și alți supuși”, o populație de 80.000 locuitori, 16.000 case mari, o Mitropolie, opt mănăstiri de categoria întâia, opt mănăstiri cu hanuri și ogrăzi, zece de categoria a doua, 72 de biserici din piatră, 17 biserici boierești, 25 biserici de lemn, patru biserici catolice, luterane, armenești, șapte hanuri mari, 28 hanuri mici, 22 de fântâni, un teatru, spitale, o școală pentru limba slavonă, una pentru limba română și una domnească, unde se predau științele în franceză și greacă.
Bucureştenii nu cunoșteau, în perioada interbelică, mahalalele periferice, după cum erau cetățeni de la marginea orașului care nu văzuseră Calea Victoriei, era concluzia la care ajunsese ziaristul Alex. F. Mihail, care consemna:
Un cioban cu turmă săracă din munții Epirului, Panu Meitani, s-a lăsat de păstorit și s-a dus, în veacul al XVIII-lea, să facă negoț între Țarigrad și Adrianopole.
În anii 1660, Evliya Celebi, cronicarul care timp de patru decenii a însoțit armatele otomane, a ajuns în Dobrogea, Moldova, Ardeal, Banat şi Ţara Haţegului, culegând material pentru „Cartea călătoriilor”.
La mijlocul lunei ianuarie 1932, Eugenia Roman Bărgăuan, servitoare, şi concubinul ei, Vasile Maroşan, amândoi originari din Bucovina, au ucis cu o ferocitate sălbatică pe inginerul A. Dumitrescu şi pe fiica sa Lucia, stăpânii Eugeniei.
Un complot, care poate fi un emoţionant subiect de film, a dat de lucru siguranţei noastre şi a format obiectul a numeroase articole prin ziare în ianuarie 1932.
În Scrisori către V. Alecsandri, Ion Ghica relata că Domnița poseda gustul frumosului, fiind o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe.
Prima consemnare despre zborul unui balon pe teritoriul de astăzi al României apare într-o condică de cheltuieli a familiei boierilor Roset-Roznovanu din Iaşi, cu referiri la un spectacol organizat de ziua „cuconului”, ocazie în care – printre multe alte distracţii – un neamţ lansează un lufbalon.
Raioanele de sport ale marilor case creatoare au pus la dispoziţia femeii o nouă formulă de eleganță: simplă, practică şi uşor de purtat, dar de o croială şi de-o execuţie impecabilă, aflam din presa bucureșteană în 1932:
Ministerul Afacerilor Externe, dinainte ca ecologia să fie la modă, folosea curieri bicicliști pentru transmiterea corespondenței în București.
Într-o dimineaţă a anului 1931, Alexe „Agentul” a sosit în satul Sălcii, cu un poştalion încărcat cu copii. A tras direct la han.
Sâmbătă au fost deschise parcurile mari din sectorul 2, dar locurile de joacă, terenurile de sport şi foişoarele de recreere din parcuri rămân închise.
În plină dezbatere despre autonomia Ținutului Secuiesc și, implicit, asupra drepturilor și libertăților minorităților, să ne întoarcem în 1918 și să vedem cum stăteau cu acestea românii din Transilvania aflată în Austro- Ungaria.
Ca să ajungi în mahalaua Republica lui Barbă-Rasă a Bucureștiului interbelic te opreai la „Pompă” pe Dudești și o luai pe strada Foișor în sus.
Academia de Croitorie și Mode din București, al cărui director era D. Theodorescu, anunța în urmă cu 90 de ani că-și redeschide cursurile pe 1 septembrie. Iată anunțul:
Ion Câmpineanu, socotit de toţi ca şeful mişcării naţionale în Ţara Românească de când se împotrivise în Obşteasca Adunare „articolului adiţional” al Regulamentului Organic ce dădea ţara în manile ruşilor, fusese înştiinţat din vreme de sosirea unui agent polon la Bucureşti însărcinat să trateze cu partidul naţional.
Uliţa cea mare de lângă Curtea Domnească din București, care avea sa fie denumită Lipscani de la mijlocul anilor 1800, este menţionată în arhive de la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Vintilă Brătianu, cel care a introdus sintagma liberală „Prin noi înșine”, numea ce a trăit București, începând de luni, 12 martie, şi până duminică, 18 martie 1907, Săptămâna-critică.
În plin scandal iscat de plecarea a mii de români, în timpul stării de urgență declarată din cauza pandemiei de COVID-19, la cules de șparanghel în Germania ar fi cazul să ne amintim că și în România și-au găsit și-și găsesc cele necesare traiului străini plecați din țările lor ca să scape de sărăcie.
În anii regimului Ceaușescu, când despre rasism și corectitudine politică nu se auzise în Republica Socialistă România, una dintre distracțiile românilor era să citească, în organul de presă al CC al PCR „Scânteia”, despre cum se întorcea în țară, din vizitele în străinătate, mult iubitul tovarăș Gheorghe Cioară.
Unul din cele mai renumite localuri populare bucureștene interbelice era „completul” din Calea Moșilor unde dansau oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate.
în urmă cu 155 de ani șase diplomați străini acreditați la București au agreat să facă împreună o fotografie de epocă…
