Astăzi, România se mândrește cu Casa Poporului. Este unul dintre obiectivele turistice importante, un adevărat brand de țară, un motiv să concurăm cu lumea bună.
Casa Poporului n-a fost întotdeauna iubită de români
Avem o construcție uimitoare, căreia îi spunem Palatul Parlamentului, a doua ca dimensiuni din lume, un adevărat magnet pentru străini. Apare pe toate vederile și pliantele, tipărite ori online, iar acum folosim clădirea inclusiv pentru proiecții de lumini. Orice concert care se respectă trebuie organizat în Piața Constituției, cu uriașa clădire în spate, care, prin dimensiunea ei, dă o altă notă oricărui eveniment cultural organizat în apropiere.
Dar Casa Poporului n-a fost întotdeauna iubită de români. Pentru construcția ei, regimul comunist a ras, pur și simplu, de pe fața pământului un cartier întreg.
Circulația a fost blocată ani la rând în centrul Capitalei, într-o epocă în care transportul în comun era un coșmar.
Munca la acest gigant a fost colosală
Mulți muncitori și-au pierdut viețile acolo, fără ca regimul să contabilizeze.
Dar lui Ceaușescu nu-i păsa. În megalomania sa, voia să arate lumii întregi ctitoriile comuniste și să demonstreze că regimul știrb și strâmb de dinainte de ’89 poate să producă lucruri colosale.
În tot acest răstimp, românii, care suferea de foame și de frig, urau până la prăsele clădirea pe care o plăsmuia Ceaușescu, după cum arată EVZ.
Imediat după Revoluție, ea a devenit „moștenirea amară lăsată de unul dintre cei mai nebuni dictatori comuniști” și era privită drept „o monstruozitate arhitectonică”.
În timp ce înfometa populația și o lăsa să înghețe în iernile grele, Ceaușescu a strâns 700 de arhitecți și le-a ordonat să ridice o așa-numită Casă a Poporului, care să aibă saloane de recepție de mărimea unui teren de fotbal și coridoare lărgi cât un bulevard.
Construcția a fost la un pas să fie distrusă după Revoluție
La oricare stil arhitectonic v-ați putea gândi – renascentist, rococo, bizantin, baroc, transilvan – cu siguranță îl veți putea găsi undeva în interior, adesea chiar mai multe stiluri într-o singură încăpere.
Lespezi de marmură albă și roz, fresce din lemn bogate în motive sculpturale împodobesc multe tavane, iar pe exterior „piatra artificială” (rămăseseră fără piatră „adevărată”), care acoperă lateralele și spatele clădirii.
Imediat după Revoluția din ’89, a circulat varianta demolării Casei Poporului sau transformarea acesteia într-un loc de distracții.
Pentru mulți bucureșteni, Casa Poporului evoca sentimente de repulsie. Ca să-i facă loc, la începutul anilor ’80, Ceaușescu a ordonat demolarea câtorva dintre cele mai valoroase construcții ale orașului.
14 biserici și mănăstiri, cartierul evreiesc, exemple de grațioasă arhitectură post-bizantină și de avangardă, ca să nu mai menționăm casele particulare, au fost distruse. Demolarea s-a derulat ca o campanie militară. Oamenii își amintesc cum dictatorul venea cu convoiul și, mișcând un deget, arăta blocurile pe care le voia doborâte pentru a face loc palatului său și rețelei de drumuri și clădiri anexe acestuia.
Apoi, au fost chemați arhitecții. Nici unuia dintre ei nu i s-a dat o temă de ansamblu. Doar Ceaușescu și arhitectul său favorit, Anca Petrescu, știau cum va arăta clădirea, anume cu interiorul pompos și exteriorul sobru.
