Stavropoleos: Un simbol al patrimoniului cultural românesc și o lecție despre gestionarea siturilor istorice
Pentru numărul tot mai mare de turiști care vizitează Bucureștiul în fiecare an, Stavropoleos este un nume familiar. Mănăstirea de mici dimensiuni este situată chiar în inima punctului turistic al Bucureștiului, cunoscut sub numele de „centrul vechi”, și constituie un loc neobișnuit printre străzile pietonale mărginite de terase în aer liber, cluburi de noapte și magazine.
Încă de la Mica Unire din 1859, Mănăstirea Stavropoleos și, în special, biserica sa au fost promovate ca un simbol al patrimoniului cultural al României. La începutul secolului al XX-lea, aceasta a inspirat arhitecții să creeze clădiri moderne care au reinterpretat formele arhitecturale ale bisericii într-un nou stil devenit cunoscut sub numele de Stilul neo-românesc.
Mănăstirea Stavropoleos a fost construită în 1724, în timpul epocii fanarioților (1714-1821), când țara era condusă de prinți de etnie greacă din Istanbul. De fapt, fondatorul mănăstirii a fost tot grec (un călugăr numit Ioanichie), la fel ca și numele „Stavropoleos”. Complexul cuprindea o biserică înconjurată de clădiri cu un singur etaj, cu galerii exterioare, care adăposteau comunitatea monahală, negustorii și vizitatorii.
Stavropoleos, începutul secolului al XVIII-lea, pictură Henri Trenk
În secolul al XIX-lea, o perioadă în care România își concentra energiile pe occidentalizarea stilurilor arhitecturale ale capitalei sale, Stavropoleos a fost ignorată și a ajuns în stare de degradare. Dintr-o mănăstire prosperă, a devenit pur și simplu o biserică mică, fără clopotniță, înconjurată de clădiri înalte, moderne și care avea mare nevoie de reabilitare.
După Unirea Principatelor din 1859, biserica a început să fie remarcată de artiști și istorici interesați de trecutul național al țării. Un moment decisiv pentru istoria modernă a Stavropoleos a avut loc în 1897, când Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice i-a cerut arhitectului Ion Mincu să proiecteze un plan de restaurare a bisericii. Mincu nu a fost un arhitect oarecare, ci principala autoritate în materie de monumente vechi românești și un pionier în utilizarea arhitecturii istorice în proiectele moderne.
Nu a fost foarte entuziasmat de Stavropoleos
El vedea biserica ca fiind construită din materiale ieftine, cu ziduri extrem de slăbite, pe o „parcelă de teren mică și obscură”, cu „împrejurimi dezgustătoare”. Propunerea sa a fost una radicală: demolarea bisericii și reconstruirea unei copii fidele a acesteia pe un alt amplasament, unde ar fi fost înconjurată de un muzeu nou-nouț al patrimoniului arhitectural românesc, cuprinzând galerii mari în același stil arhitectural ca Stavropoleos, care ar fi găzduit artefacte adunate din întreaga țară.
Ion Mincu este amintit în România ca un mare patriot și apărător al monumentelor arhitecturale ale națiunii. Dar viziunea sa pentru Stavropoleos nu a inclus ceea ce majoritatea s-ar fi așteptat: conservarea și protejarea clădirii ca „martor” intact al trecutului, demn de a fi neatins, ca o expoziție de muzeu. Propunerea lui Mincu de a demola și de a reconstrui monumentul în cadrul unui nou muzeu a demonstrat interesul său de a crea noi opere de artă, de a reinventa clădirile și de a modifica și plasa patrimoniul istoric într-un context nou, contemporan. El a văzut monumentele istorice în primul rând ca pe niște oportunități pentru dezvoltarea unui limbaj modern de artă și arhitectură în România. Acesta este motivul pentru care și-a imaginat o restaurare completă a bisericii, împreună cu proiectarea unui nou muzeu a cărui arhitectură să fie inspirată de Stavropoleos.
Mincu avea să confirme direct interesul său pentru arhitectura contemporană patru ani mai târziu, în 1901, când i s-a făcut o nouă propune pentru restaurarea mănăstirii. De data aceasta s-a referit direct la nevoile arhitecților, argumentând că, „Consolidarea [bisericii existente] nu ar împiedica dispariția în timp a multor elemente artistice. Prin urmare, o copie perfectă a bisericii ar trebui construită în alt loc, pentru ca următoarele generații de artiști să dețină un exemplu conservat și detaliat al artei noastre autohtone”.
Comisia pentru Monumente Istorice a respins planul de restaurare al lui Mincu
„Respectul pentru trecut nu permite demolarea unei clădiri, indiferent de starea sa curentă”.
Reticența autorităților române de a accepta un plan îndrăzneț de revitalizare a patrimoniului se datora în mare măsură unui scandal public important cu aproximativ zece ani înainte, care implica restaurarea unor monumente. Mulți dintre cei care mai târziu au devenit membri ai Comisiei și ai ministerului au criticat vehement un arhitect francez numit de regat, André Lecomte du Noüy, pentru demolarea și modificarea unora dintre cele mai importante biserici și mănăstiri din țară. În esență, a fost o dezbatere între conservarea pasivă și reconstrucția activă a monumentelor de arhitectură, cu accente naționaliste (regretabile), deoarece restauratorul era criticat pentru că era străin. În mod paradoxal, propunerea lui Mincu amintea de abordarea arhitectului francez.
Stavropoleos în timpul lucrărilor de restaurare
Propunerea lui Mincu nu numai că a fost respinsă de autorități, dar a fost combătută într-un mod public. Intențiile sale au fost contestate direct de unul dintre cei mai înfocați promotori ai patrimoniului românesc, Alexandru Tzigara-Samurcaș. Primul istoric de artă român cu doctorat (obținut la München, în 1896), Samurcaș a înțeles bine că arta religioasă bizantină era admirată în Europa prin intermediul marilor exemple de biserici importante din Istanbul, Veneția sau Ravenna. El nu a considerat că o biserică mică, care nu semăna deloc cu marile catedrale bizantine, era în vreun fel prestigioasă. El a criticat-o pentru că era într-un „stil eterogen” care nu era reprezentativ pentru „adevăratul stil bizantin”; Samurcaș era, în plus, interesat de monumentele care puteau fi legate de domnitori sau evenimente istorice prestigioase. În opinia sa, Stavropoleos avea o importanță istorică redusă, deoarece era o construcție relativ recentă, din 1724, iar fondatorul său era „un călugăr grec obscur”. El a propus doar consolidarea bisericii pentru a preveni prăbușirea ei, argumentând că „a o reconstrui înseamnă a da arhitecturii românești o dovadă de mizerie pe care cu siguranță nu o merită”.
Răspunsul lui Mincu a fost legat de apărarea a ideii de arhitectură inovatoare, care nu se conformează stilurilor consacrate, ci este reprezentativă pentru un anumit loc și o anumită cultură. Declarația sa de identificare a unui stil arhitectural „românesc” la Stavropoleos a ajuns să fie considerată ca fiind prima definiție a artei naționale românești:
„Tocmai pentru că nu este realizată în „stil bizantin pur”, biserica reprezintă pentru noi un „arhetip” foarte prețios. De la stilul bizantin pur, a evoluat în stilul eterogen, ca să folosesc termenul domnului Samurcaș, și pe acesta îl numesc ‘stil românesc’. Biserica Stavropoleos este, așadar, ultima formă de dezvoltare a artei locale și drumul final de unde trebuie să reluăm tradiția. Monumentul este o sursă de ghidare și inspirație pentru viitoarele noastre generații de artiști.”
În cele din urmă, Mincu a ajuns la un compromis cu Comisia privind restaurarea Stavropoleosului. El nu a demolat monumentul, dar a organizat o restaurare amplă a acestuia. Pe parcursul a patru ani (1904-1908), decorul exterior al bisericii a fost pictat din nou, 24 de capiteluri au fost reînnoite, iar friza din mijloc, abia vizibilă la acea vreme, a fost înlocuită cu una nouă din piatră. A fost construit un nou turn cu o formă diferită, acoperișul a fost înlocuit, iar mobilierul interior a fost restaurat. În tot acest timp, Mincu nu a urmărit acuratețea istorică, ci a încercat să evidențieze calitatea estetică și artistică a patrimoniului construit.
