Te iubim, popor român! Arestarea și eliberarea după 15 ani de temniță a Eroilor Români de la Tiraspol

 

Așa cum sfinți români pășesc printre noi neștiuți, asigurând rezistența și mântuirea neamului prin jertfa și rugăciunile lor, tot așa, fără prea mult zgomot, adevărați eroi luptă, cu smerenie, pentru România. Și sunt aprig pedepsiți pentru aceasta. Statul, fragilizat și aproape putred, ros de infiltrările continue ale agenților și trădătorilor, arareori își arată recunoștința pentru ei.

Veteranii României, de exemplu, care și-au lăsat din trup și suflet în tranșeele Europei, în războiul cu diavolii roșii și bruni sau luptătorii în rezistența armată anticomunistă – fenomen unic în lagărul comunist – se sting, necunoscuți opiniei publice, cu punga de medicamente goală.

„Revoluționari” de o zi au luat și drepturile lor. Câteva mii de români – cu fiecare zi din ce în ce mai puțini -, foști luptători anticomuniști care au spălat cu sângele lor obrazul României în temnițele bolșevice, își țin semeț frunțile sus – cât mai pot, sub anii bătrâneții -, fără să ceara ce statul nu vrea să le dea.

În schimb, disidenți comuniști fără o zi de închisoare sau măcar vreun ghiont din partea Securității, produse ale aparatului kominternisto-kaghebist de diversiune, ocupă cu fularele lor roșii tot spațiul public românesc, de la stânga la dreapta închipuită. Mulți dintre ei cu Steaua României la piept sau în buzunarele de la spate ale pantalonilor.

„Trăiască, trăiască, trăiască și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească!”, strigau dintr-o cușcă, înconjurați de kalașnikovuri rusești, Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Petrov Popa, în urmă cu 28 de ani de ani. Era la Tiraspol, după un război ruso-român rămas puțin cunoscut lumii, la un așa-zis proces al „Tribunalului Sovietic al Republicii Nistrene”. Regimul separatist sprijinit de paramilitarii cazaci, forțele OMON și Armata a IV-a Rusă și condus de ofițeri KGB urmăriți de Interpol se consolida printr-o palmă grea dată de Rusia României. Cei patru români fuseseră arestați pe 2 și 4 iunie 1992 în urma unei operațiuni a forțelor speciale KGB pentru implicarea lor în apărarea pământurilor istorice românești. Timp de 15 ani, nimeni nu a reușit, cu CEDO cu tot, să-i elibereze pe cei trei români rămași închiși – după ieșirea lui Ilașcu – în cel de-al doilea Kaliningrad al Europei. Vina lor, dragostea de țară, neam și limbă, a fost pedepsită aproape ritualic. Calvarul petrecut în temnițele transnistrene nu va putea fi povestit, integral, niciodată. Chinurile fizice, umilințele și presiunile psihice au culminat de multe ori cu simularea unor execuții.

Nerecunoștința Parlamentului și Primăriei de la București

Zeci de organizații neguvernamentale românești și instituții europene au solicitat eliberarea celor trei eroi români. În țară, s-a reușit conferirea cetățeniei române tuturor celor închiși. Cu toate acestea, au fost eliberați doar la termenul prevăzut de instanțele rusești machiate de la Tiraspol, respectiv 2 iunie 2004, pentru Alexandru Leșco, 2 iunie 2007 pentru Andrei Ivanțoc și 4 iunie 2007 pentru Tudor Popa.