Printre victimele politicii represive a regimului comunist din rândul marilor istorici români s-a numărat şi Silviu Dragomir (foto), eminent istoric transilvănean.
Momentul în care Silviu Dragomir a intrat în atenţia autorităţi comuniste l-a reprezentat declanşarea grevei studenţilor de la Cluj în primăvara anului 1946.
Începând cu ziua de 10 mai 1946, ziua naţională a României, în contextul aflării veştii că la Paris aliaţii au căzut de acord cu privire la anularea arbitrajului de la Viena, în Cluj au avut loc mai multe manifestaţii ale studenţilor îndreptate împotriva iredentismului maghiar, dar şi a noilor autorităţi.
Apogeul a fost atins la 28 mai 1946, când poliţia nu a putut face faţă manifestanţilor, motiv pentru care au fost aduşi cu camioanele muncitorii de la fabrica Dermata, în mare majoritate comunişti de origine maghiară.
Muncitorii, după un model experimentat cu succes la 8 noiembrie 1945 în Bucureşti, au devastat căminul studenţesc „Avram Iancu” şi abia intervenţia armatei sovietice a liniştit situaţia, deoarece poliţia din Cluj nu a intervenit.
Evenimentele au continuat şi în zilele de 29 şi 30 mai, perioadă în care au fost arestaţi un număr mare de studenţi şi doar şapte maghiari.
În aceste condiţii, la 1 iunie 1946 studenţii au declarat grevă generală, cerând eliberarea colegilor arestaţi, care între timp au fost transportaţi la Bucureşti pentru cercetări.
Intervenția lui Teohari Georgescu
Pentru a stopa de desfăşurarea grevei, care putea să se răspândească în mai multe centre universitare tocmai înaintea alegerilor, la 6 iunie 1946 ministrul de Interne Teohari Georgescu a sosit la Cluj, unde s-a întâlnit cu profesorii Universităţii. Din partea acestora au luat cuvântul Emil Petrovici (noul rector al Universităţii, a cărui demisie era cerută insistent de studenţi) şi Silviu Dragomir.
