În ultima parte a declarației, Cristescu lovește crunt în politicienii liberali și țărăniști, adversarii regimului Antonescu. El, de fapt, își ține o promisiune făcută în arest, și consemnată de gardienii săi, de a se răzbuna pe Iuliu Maniu, pe Dinu și pe Gheorghe Brătianu, care, la acea dată, păreau că au scăpat de furia bolșevică, aruncând toată vina pentru război pe Antonescu.
Nu aveau să scape. Adversari sau amici politici, toți au sfârșit în gulagul instaurării comunismului în România!
” Dacă armata noastră nu vrea să întoarcă armele contra Germaniei și să lupte mai departe, rușii se vor mărgini numai s-o dezarmeze și, al doilea, că se va fixa în interiorul țării o zonă neutră pe care trupele rusești nu vor intra.”
În ultima întrevedere pe care am avut-o cu Dl. Maniu, cu câteva zile înainte de armistițiu, D-sa mi-a spus că atât D-sa cât și Dinu Brătianu, cu care s-a înțeles, sunt de părere ca Mareșalul Antonescu să fie acela care să încheie armistițiul, iar ei, cu toți prietenii lor politici, vor sta în jurul Mareșalului și-l vor ajuta la această chestiune. De asemenea, Dl. Maniu mai spunea că armistițiul, fiind un act de ordin militar, trebuie încheiat de acel care a făcut și războiul; că armistițiul, fiind un act prin excelență rapid, putea fi făcut mai bine ca oricine de către Mareșalul Antonescu, care deține puterile și armata în mâna lui; că, prin acest fapt, cât și prin trecerea ce o avea la Hitler, Mareșalul Antonescu poate paraliza o eventuală acțiune germană, în cazul armistițiului. Și m-a rugat chiar personal să stărui la Dl. Mareșal Antonescu să facă el armistițiul, căci ei îi vor da tot concursul. Am adus toate acestea la cunoștința D-lui Mareșal Antonescu.
Mai menționez că, într-una din ultimele întrevederi cu Dl. Maniu, D-sa mi-a comunicat că, după rapoartele lui Știrbey, rezultă că Uniunea Sovietică a acceptat două ameliorări asupra condițiilor de armistițiu, și anume: că, dacă armata noastră nu vrea să întoarcă armele contra Germaniei și să lupte mai departe, rușii se vor mărgini numai s-o dezarmeze și, al doilea, că se va fixa în interiorul țării o zonă neutră pe care trupele rusești nu vor intra.
”Și-au spus că Mareșalul Antonescu să fie acela care să ducă perioada de război și legătura cu Germania, ei rămânând ca rezervă pentru cealaltă legătură externă”
Foto: Eugen Cristescu, în ținută de gală, fotografie de pe coperta cărții lui Cristian Troncotă.
În ceea ce privește începerea războiului contra Uniunii Sovietice, după informațiile mele, rezultă că a fost din partea Guvernului și o perioadă de pregătire politică a războiului. Existau legături foarte bune între Dl. Mareșal Antonescu și Dl. Ioan Mihalache și, de asemenea, existau legături foarte bune și au fost întreținute întotdeauna între Dl. Mihai Antonescu și Dl. Gheorghe Brătianu. După informațiile mele, partidul liberal și național-țărănesc au acceptat în mod tacit războiul pentru recucerirea Basarabiei și a Bucovinei, iar ele și-au spus că Mareșalul Antonescu să fie acela care să ducă perioada de război și legătura cu Germania, ei rămânând ca rezervă pentru cealaltă legătură externă. Știu, de asemenea, că, la începutul războiului, au avut loc discuțiuni între Dl. Mihai Antonescu și Ion Mihalache, în care s-a convenit ca să accepte cu toții ducerea războiului la sfârșitul căruia se va face un guvern național.
În ceea ce privește sprijinul economic pe care băncile liberale și în special Banca Națională l-a dat cu ocaziunea războiului, faptele sunt destul de evidente și băncile și industriile liberale au lucrat intens cu germanii și au avut câștiguri importante. Asupra memoriului pe care șefii partidelor liberal și național-țărănesc le-au adresat Conducătorului statului de la o bucată de vreme, căci nu au existat memorii la începutul războiului, după informațiile și verificările mele, rezultă că aceste memorii erau numai acte înregistrate la Președinția Consiliului de Miniștri, pentru ca, eventual, în caz de nereușită a campaniei din Est, ele să constinue o justificare a acestor două partide, cum că ele nu au fost de
acord în special cu trecerea peste Nistru, cum și motive de speculațiune politică.
” Și atunci a trimis pe șeful său de Cabinet la Dinu Brătianu acasă, ca să semneze scrisorica, pentru că altfel nu avea valoarea unui act oficial și numai așa Dl. Dinu Brătianu și-a pus semnătura pe acel act”
Pentru ca să concretizăm importanța minimă pe care șefii celor două partide opinau în acțiunea politică a acestor memorii, voi cita două fapte trăite de mine personal, și anume: știam că Dl. Dinu Brătianu fusese în audiență la Mareșalul Antonescu, cu care a avut o discuțiune lungă, asupra situației politice. La plecare, Dinu Brătianu i-a spus D-lui Mareșal: „Uite, în chestiunile de care am vorbit, ți-am adus și scrisorica aceasta“. Dl. Mareșal Antonescu i-a răspuns: „Dacă ai adus-o las-o aici“, dar, după plecarea lui Dinu Brătianu, a observat că scrisorica, care era un fel de scurt memoriu, nu era semnată de Dinu Brătianu. Și atunci a trimis pe șeful său de Cabinet la Dinu Brătianu acasă, ca să semneze scrisorica, pentru că altfel nu avea valoarea unui act oficial și numai așa Dl. Dinu Brătianu și-a pus semnătura pe acel act, despre care desigur mai târziu avea să spună că are importanță istorică.
Al doilea fapt: În cursul anului 1943, mă găseam la Olănești, la o cură de ape minerale, unde se găsea și Dl. Mareșal Antonescu, în același scop. Am primit de la București, de la Serviciu, copia unui memoriu depus la Președinția Consiliului de Miniștri și semnat de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Am prezentat această copie D-lui Mareșal Antonescu la Olănești, într-o lungă audiență. D-sa mi-a cerut să-i las copia. Seara am fost chemat la telefon de Dl. Mareșal Antonescu, care mi-a spus că a venit de la București Dl. Mihai Antonescu, i-a adus toate hârtiile de la Președinție și nu are nici o cunoștință despre acel memoriu a cărei copie eu i-o dădusem. Am afirmat D-lui Mareșal Antonescu că faptul este absolut exact și că sursa din care dețineam acea copie mi-a dat totdeauna informații verificate, și că voi verifica chiar în seara aceea telefonic la București, ceea ce am și făcut, și am comunicat din nou D-lui Mareșal Antonescu că faptul este perfect exact. A venit la telefon Dl. Mihai Antonescu, care mi-a spus că, dacă eu pretind că Dl. Gh Brătianu mi-a prezentat acel memoriu, el trebuie să conteste, fiindcă nu-l văzuse pe Gheorghe Brătianu înainte de plecarea din București. Lucrurile au rămas nelămurite, până când, tocmai după o săptămână, Dl. Mihai Antonescu mi-a telefonat că eu am avut dreptate, numai că eu am posedat copia memoriului înainte de a se fi depus la Președinție. Că din cercetările făcute de el, rezultă că la vreo câteva zile Gh. Brătianu a trimis memoriul unui șef de cabinet, care, fiind dat fără indicația importanței lui, a umblat prin mai multe birouri ale Președinției și într-un târziu în fine a ajuns și la Dl. Mihai Antonescu.
”În legătură cu măsurile de represalii luate contra populației evreiești, cele două partide nu au făcut o acțiune hotărâtă de protest”
De altfel, valoarea juridică, politică și istorică a acestor memorii a fost foarte mult scăzută prin faptul că, după ce ele erau date la Președinție, circulau pe fițuici, pe străzile Capitalei și în cafenele, formând obiectul de comentarii al tuturor cetățenilor și ajungeau astfel și la Legația germană. În ceea ce privește relațiile personale între șefii celor două partide și conducerea guvernului, ele au fost totdeauna destul de bune, deși erau unele neînțelegeri pe problemele politice. Dl. Maniu l-a văzut în două sau mai multe rânduri pe Dl. Mareșal Antonescu, Ion Mihalache îl vizita mai des, iar Gh. Brătianu păstra legătura permanentă cu Dl. Mihai Antonescu. Toate intervențiunile din partea celor două partide se făcea prin aceste două persoane, iar altele prin mine și foarte multe din ele au fost satisfăcute. În ceea ce privește Blocul Democratic, am remarcat D-lui Maniu, într-una din întrevederi, că germanii cunosc această organizațiune politică și că ar fi bine ca acțiunea să fie mai bine acoperită. Dl. Maniu se ferea să-mi vorbească despre existența Blocului Democratic, deși știa prea bine că toată lumea politică din București cunoaște rostul acestei organizări și, cu atât mai mult, eu, ca șeful unui Serviciu de informații. În legătură cu măsurile de represalii luate contra populației evreiești, cele două partide nu au făcut o acțiune hotărâtă de protest în contra acestor măsuri, ci s-au limitat la simple aliniate în memoriile pe care le alcătuiau și nicidecum nu aveau altă acțiune de protest efectiv. Asupra acțiunii protestatare a celor două mari partide, trebuie să menționez că, la ultimul plebiscit, ea nu s-a manifestat de nici o manieră, întrucât, după cum se știe, au fost numai 66 de voturi contra, iar șefii celor două partide cu intimii lor politici s-au mărginit să se abțină de la vot, găsindu-și alte ocupații prin provincie, ca să nu se angajeze de nici o manieră în legătură cu campania din Est.
” Trebuie găsit un aranjament pentru ca armata rusă să nu intre pe teritoriul român ca războinică, în care caz toată intelectualitatea românească va fi suprimată.”
În ceea ce privește atitudinea acestor două partide față de Uniunea Sovietică, după toate informațiile mele, rezultă că ele nu priveau cu ochi buni relațiile cu Uniunea Sovietică și, dacă aceste relațiuni ar fi fost pur formale, ei ar fi fost foarte mulțumiți. De altfel, este știut că cele mai multe măsuri contra organizațiilor muncitorești și în raporturile cu Uniunea Sovietică au fost luate în decursul vremurilor de către aceste două partide de guvernământ. În relațiile ce le-am avut cu Dl. Maniu, D-sa afirma că nu avem ce ne face, că trebuie să dăm un răspuns Rusiei Sovietice și trebuie găsit un aranjament pentru ca armata rusă să nu intre pe teritoriul român ca războinică, în care caz toată intelectualitatea românească, zicea D-sa, că va fi suprimată. Aceste discuțiuni au avut loc în lunile iulie și august 1944.
”Prin aceasta, Dl. Maniu cât și Dl. Dinu Brătianu urmăreau ca să nu-și pună ei semnătura pe un act de cesiune de teritorii, deoarece ei fuseseră aceia care făcuseră atâta propagandă în contra lui Gh. Tătărăscu pe trecerea Basarabiei și a Bucovinei.”
În legătură cu semnarea armistițiului, mai relatez următoarele: Cu ocazia convorbirii avute în seara de 22 august cu Dl. Mihai Antonescu, D-sa mi-a comunicat că dăduse deja un ultimatum de trei zile lui Clodius și Killinger ca armata germană să aducă forțe suficiente pentru refacerea frontului. Că Killinger i-a afirmat că, dacă și linia Focșani ar fi fost trecută, zona petroliferă fiind pierdută și poarta Balcanilor deschisă, Germania a pierdut războiul. Tot în acea seară, Mihai Antonescu a aranjat cu Generalul Vasiliu (Constantin ”Piki” Vasiliu, comandantul Jandarmeriei, executat în aceeași cu Ion și Mihai Antonescu, pe 1 iunie 1946 n.n.) pregătirea lui Chastelain (Alfred de Chastelain, agentul englez prin care Antonescu negociase un armistițiu, era deținut la un sediu al Jandarmerie n.n.) pentru plecarea a doua zi cu avionul la Cairo pentru semnarea armistițiului. Iar în cursul nopții, în întrevederea lungă ce a avut loc între D-nii Mihalache și Mareșalul Antonescu, se aranjase, așa cum mi-a afirmat mai târziu Dl. Mihalache și, așa cum știam și eu din stăruințele D-lui Maniu, ca Dl. Mareșal Antonescu să încheie armistițiul. Prin aceasta, Dl. Maniu cât și Dl. Dinu Brătianu urmăreau ca să nu-și pună ei semnătura pe un act de cesiune de teritorii, deoarece ei fuseseră aceia care făcuseră atâta propagandă în contra lui Gh. Tătărăscu pe trecerea Basarabiei și a Bucovinei.
Și mai urmăreau ca să angajeze tot pe Mareșalul Antonescu în această semnare de armistițiu, ei revenind mai târziu cu forme de guvern salvatoare pentru situațiunea de după armistițiu. De asemenea, mai menționez că, în ziua de 23 august dimineața, a avut loc la Snagov o întrevedere între Dl. Mareșal Antonescu și Gheorghe Brătianu, iar la ora 3 fără un sfert, am fost chemat de Dl. Mareșal Antonescu, care mi-a spus că, văzând situațiunea frontului în care soluția militară era compromisă, că nu mai era decât soluția politică, a discutat și aranjat cu Gh. Brătianu ca toată lumea să fie de acord pentru încheierea armistițiului; însă, pentru ca oamenii noștri politici să nu spună mai târziu că ei nu au fost de acord cu cedarea de teritorii, Mareșalul Antonescu a căutat să-i angajeze și pe ei în această chestiune, în care, după cum se aranjase cu Gh. Brătianu, partidele de opoziție să dea un apel către țară în care să arate că sunt de acord cu Mareșalul Antonescu și susțin încheierea armistițiului de către el și cedarea celor două teritorii; că un manifest identic va lansa și el către țară, iar cu textele acestor două apeluri se va prezenta Majestății Sale Regelui, spunând că este înțeles cu oamenii politici ca să facă armistițiul și să cedeze definitiv Basarabia și Bucovina, și, mi-a adăugat Mareșalul Antonescu, am însărcinat pe Mihai Antonescu care a și plecat la București, ca să întocmească cu opoziția textul acestor proclamații, după care mă voi duce la Majestatea Sa Regele. Hotărârea acestor două partide de a semna această proclamație, cât și precipitarea spre încheierea cât mai rapidă a armistițiului era drept o urmare a înaintării rapide a armatei sovietice, care în acel timp ajunsese aproape de Vaslui, iar armata română se găsea în debandadă.
Reprodusă din cartea ”Arhive secrete – Secretele arhivelor” volumul II, capitolul Serviciile secrete în război și după”. Intertitlurile și notele aparțin redacției Evenimentul Istoric.
