Online

MAREA SPOVEDANIE a șefului principalului serviciu secret din România. Eugen Cristescu despre Ion Antonescu

 Alecu Racoviceanu
MAREA SPOVEDANIE a șefului principalului serviciu secret din România. Eugen Cristescu despre Ion Antonescu

Mărturia pe care o vom publica pe parcursul mai multor zile este ca un roman foileton. Un roman fără happyend. În care toți mor până să se sfârșească povestea.

Este mărturia dată de un fost șef de serviciu secret într-un moment crucial, în care-și juca viața, libertatea, pe ale lui și ale comandanților săi.

Este mărturia lui Eugen Cristescu, cel care a condus cel mai important serviciu secret românesc, în timpul ultimei conflagrații mondiale. Cristian Troncotă îl consideră un ”as al serviciilor secrete”, Gheorghe Buzatu ( din a cărui colecție de documente strânse sub titlul ”Arhive secrete”) a dat procesului în care avea să fie condamnat și Cristescu altă conotație sintagmei  pentru ”procesul marii trădări naționale”, așa cum fusese el numit de comuniști. În ultimii ani – mai ales după ce sentința lotului mareșalului Ion Antonescu a rămas de neatins, în 2008 – despre Cristescu s-a vorbit tot mai puțin, acuzațiile aduse celor din lot fiind și de participare la Holocaust.

Publicarea acestei mărturii nu-și propune efecte reparatorii pentru cei condamnați pentru crime de război sau împotriva umanității, nici găsirea unor eroi în oameni care au făcut multe greșeli care au costat multe vieți. Au făcut parte din statul național-legionar, au luptat alături de naziști, știm toate acuzele și nu rediscutarea lor este scopul nostru.

Spuneam că mărturia a fost dată într-un moment crucial. Gheorghe Buzatu, cel care a descoperit-o, o plasează în perioada 14-15 aprilie 1946, când a avut loc, în paralel, și ultima audiere de către anchetatori a mareșalului. Analizând jurnalul perioadei de detenție a grupului Antonescu la Jilava, rezultă și mai clar, din rapoartele făcute de gardieni, că Eugen Cristescu a fost scos prima oară ”pentru cercetări”  în noaptea de 13 spre 14 aprilie. Gardianul chiar consemnează că deținutul ” a adormit” când a fost readus în celulă. Pe 14, e scos din nou, pentru câteva ore din intervalul 15-23. În noaptea de 14 spre 15 aprilie iar e luat la audieri și, în fine, lunga depoziție se încheie pe 15. Totuși, textul pe caare sse bazează ”foiletonul” nu este interogatoriul din 15 aprilie luat de Dumitru Săracu, fiind, cel mai probabil, un răspuns scris, mai elaborat dat de Cristescu laa un set de întrebări care priveau acțiunea judecătorească.

Ce avea de spus atâtea zile Cristescu? Asta vom vedea, dar întâi să ”localizăm” declarația.

Lotul Antonescu

Imediat după evenimentele de la 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu este arestat împreună cu mai mulți apropiați, printre care fratele său, Mihai Antonescu. Cel mai informat om din țară, Eugen Cristescu scapă inițial de arestare, dispare, dar e prins. Timp ce doi ani, până în 1946, conducătorii guvernului care a condus România pe timpul războiului alături de Germania nazistă sunt anchetați în URSS. Readuși în țară, ei sunt deferiți Justiției populare, Tribunalul Poporului.

Procesul avea să înceapă în 6 mai a anului 1946 și să se încheie în aceeași lună prin sentința din 17. Pe 1 iunie, primii patru dintre cei condamnați la moarte, printre care și Ion și Mihai Antonescu, sunt executați.

Știind ce îi așteaptă, că au zilele numărate, în depoziția sa, Cristescu pare să lase deoparte orice instinct de conservare și nu lovește în principalul acuzat, cel a cărui condamnare o urmăreau noile autorități, Ion Antonescu. Cristescu va fi și el condamnat la moarte, în același proces, la o lună după această mărturie. Poate soarta le era pecetluită când a fost scos pentru cercetări, dar el nici măcar nu a încercat să o schimbe făcând pe plac anchetatorilor.

Un alt element, care răzbate și din primul fragment reprodus aici este că el nu încearcă nici ”soluția” la care apelaseră alții, și anume că ”nu se putea face nimic, germanii fiind în toată țara”. Nu, Cristescu relatează sec ceea ce crede el de cuviință.

Soarta lui Eugen Cristescu nu va fi, totuși, cea din sentință, ci alta. Nefastă, dar diferită de cea decisă de Tribunalul Poporului. Un șef de serviciu secret are și alte cărți în mânecă în afară de a-și turna șeful, comandantul.

Azi publicăm prima parte din această depoziție.

”Marea trădare națională”

1946 aprilie, București – Declarația scrisă dată de Eugen Cristescu în fața autorităților care pregăteau „procesul marii trădări naționale“. 

 DECLARAȚIE  Subsemnatul Eugen Cristescu, la întrebările ce mi se pun, răspund următoarele: 

1. Întrebare: Când a luat ființă S.S.I. și în ce scop? 

Răspuns: Din anul 1924 funcționa pe lângă Marele Stat Major și, apoi, Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Secret ca organ civil de informare generală a acestor două instituțiuni, condus de Mihail Moruzov (Moruzov a fost asasinat la Jilava, în noiembrie 1940. Adversar al lui Ion Antonescu, implicat în asasinarea mai multor lideri legionari, fostul șef de serviciu secret era considerat un apropiat și protector al Camarillei Regelui Carol n.n.). La venirea la putere a Generalului Antonescu, a fost numit Șef al acestui Serviciu Colonelul de Stat Major Nicolaid, în timpul căruia Serviciul a trecut de la Statul Major la Președinția Consiliului de Miniștri. Nicolaid a conceput o lege prin care Serviciul s-a numit Serviciul Special de Informațiuni, iar principiile fundamentale ale acestei legi erau că acest Serviciu este un organ de informare generală a Conducătorului Statului și că acest Serviciu lucrează sub ordinele și directivele Conducătorului Statului, depinzând, din punct de vedere bugetar numai, de Ministerul de Război, iar, din punct de vedere al directivelor de activitate și a raporturilor de serviciu, de Președinția Consiliului de Miniștri. Totodată, prin aceeași lege, se reglementau condițiile de funcționare și control bugetar al acestui Serviciu. 

La sosirea mea ca șef al acestui serviciu, la 15 noiembrie 1940, am găsit această lege în ființă și aplicarea ei se făcea în aceste condiții. Serviciul trebuia să furnizeze, de astă dată, Conducătorului Statului informațiuni cu caracter general, militare, politice, economice, sociale și, în genere, orice fel de informații i s-ar fi cerut sau ar fi interesat conducerea Statului. De altfel, și fostul Serviciu Secret făcea exact aceeași operațiune, scurgând informațiile sale de la Marele Stat Major, Ministerul de Război și, pe specialități, la departamentele interesate. 

”Serviciul nu trebuie să facă altă politică decât aceea a conducerii statului”

2. Întrebare: În ce a constat colaborarea Dv. cu Mareșaul Antonescu? 

Răspund: Conform legii de organizare a Serviciului, relațiunile între mine și Mareșalul Antonescu erau de la subaltern la Conducător. După luarea în primire a Serviciului, Dl. Mareșalul Antonescu mi-a dat dispozițiuni ca să reorganizez Serviciul astfel ca să corespundă cerințelor moderne, prin adaptarea lui cu școli pentru personal și cu aparatura tehnică necesară. De asemenea, mi-a dat dispozițiuni să fac o epurație a Serviciului, scoțând afară elementele care se compromiseseră în operațiunile politice și financiare ale lui M. Moruzov, fapte ce se dovediseră la comisiunile care anchetau averea lui Moruzov, gestiunea lui și toate manevrele lui politice.

De asemenea, Dl. Mareșal mi-a indicat că Serviciul nu trebuie să facă altă politică decât aceea a conducerii statului. Rezultatul activității Serviciului era comunicat D-lui Mareșalul Antonescu prin buletine zilnice de informațiuni, iar, când erau chestiuni mai importante, aveam ordin să mă prezint personal la D-sa pentru a i le raporta și primi instrucții de procedare. Mai târziu, D-sa mi-a dat o serie de însărcinări în legătură cu evenimentele politice din țara noastră și pe care le voi descrie mai departe.

 

 3. Întrebare: Care a fost conlucrarea Dv. cu serviciul secret german și cu Gestapoul? 

 

Răspund: În România au existat, după informațiunile și verificările mele, 11 servicii de informațiuni, care lucrau paralel, separat și a căror activitate se scurgea direct la Berlin. Din acestea, oficial au funcționat în România Abwehrul (Serviciul de Informațiuni al armatei germane), cum și foarte târziu atașatul de poliție de pe lângă Legația Germană. 

Pe lângă acesta, conform uzanțelor diplomatice, Killinger (Manfred von Killinger a fost ambasadorul Germaniei la București. Militant nazist, baronul a fost implicat în seria de asasinate politice din țara natală de la instaurarea regimului. S-a sinucis la București, pe 2 septembrie 1944, după ce România a întors armele împotriva Germanie n.n.) mai avea un serviciu personal de informare prin legăturile și relațiunile politice ale Legației. 

În ce privește Gestapoul, el a funcționat clandestin în România, până după rebeliunea legionară, sub conducerea Colonelului Geissler (ca mai toate personajele acestei relatări, Geissler are o viață de film! Kurt Geissler a intrat în Gestapo încă de la înființare și a avansat până la poziția de șef al poliției de siguranță. În 1941, este trimis la Bucurșeti, dar mutat relativ repede. Dat afară din funcțiile naziste din cauza unei acuzații de agresiune sexuală, ajunge să fie martor împotriva foștilor săi aliați la procesul de la Nuremberg. După război devine comisar de poliție și chiar conduce o secție din Koln n.n.), al cărui amestec a fost dovedit în atentatul de la Jilava și în rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941 n.n.). 

S.S.I. nu a avut nici un fel de relații cu Gestapoul; personal nu am cunoscut pe Colonelul Geissler, ba, dimpotrivă, după obținerea informațiunilor asupra amestecului său în mișcările legionare, am cerut și Președinția Consiliului a aprobat și a intervenit ca , colonelul Geissler și cei opt colaboratori principali ai săi să fie imediat retrași din țară, ceea ce Guvernul german a aprobat. 

În ceea ce privește atașatul de poliție Richter, acesta a venit în calitate oficială cu câteva luni înainte de armistițiu și a avut numai trei întrevederi cu mine, în care a cerut o colaborare cu Serviciul român. Deoarece însă Richter tindea să acapareze o bună parte din atributele informative ale Abwehrului, am cerut ca această chestiune să fie întâi lămurită la Berlin și apoi să se prezinte la mine cu Colonelul Bauer, șeful Abwehrului german de la București, și împreună să fixăm ce relațiuni trebuie să avem cu Abwehrul și care sector informativ rămâne să fie conlucrat cu atașatul de poliție. 

Richter s-a întors de la Berlin în ziua armistițiului, astfel că operțiunea nu s-a putut perfecta. 

”Serviciul german să nu facă operațiuni de arestări pe teritoriul român și, al doilea, Serviciul german să nu se amestece, așa cum făcuse Gestapoul, în politica internă a României.”

În ceea ce privește Abwehrul, trebuie să arăt că el avea o colaborare tainică, neoficială cu Serviciul „secret român“, de sub conducerea lui Mihail Moruzov, încă de prin anii 1938/1939. Acesta avea legături și se întâlnise în mai multe rânduri în străinătate cu șeful Abwehrului german de la Berlin, primise în țară și plasase în mod secret în zona petroliferă și în porturile dunărene un important număr de agenți ai Abwehrului german, care făceau operațiunea de contra-spionaj și contra-sabotaj, pentru paza regiunii și transporturilor petroliere. Acești agenți erau împerecheați cu agenți ai Serviciului secret român. De asemenea, Moruzov mai avea o colaborare neoficială și pe teren informativ-militar și politic -cu Abwehrul german, fapte care s-au dovedit mai târziu în arhivele Serviciului, cât și din relațiunile ce le-am luat de la colaboratorii mei din serviciu. În cursul lunii decembrie 1940, s-a prezentat la mine Colonelul Rödler șeful secțiunii Abwehrului german de la București, care mi-a declarat că el este venit în țară în mod oficial în componența Misiunii Militare germane, care se găsea la București, și mi-a cerut colaborarea. Am răspuns Colonelului Rödler că această chestiune trebuie să o supun Mareșalului Antonescu, care trebuie să-mi dea dezlegare pentru această colaborare și eventual - dacă o autoriză - să-mi dea și instrucțiunile necesare. Am spus D-lui Mareșal Antonescu cererea Colonelului Rödler, iar D-sa mi-a ordonat să fac această colaborare, cu două condițiuni esențiale: Serviciul german să nu facă operațiuni de arestări pe teritoriul român și, al doilea, Serviciul german să nu se amestece, așa cum făcuse Gestapoul, în politica internă a României. În aceea ce privește autorizarea de colaborare, Președinția Consiliului a dat un ordin scris, care, desigur, că se găsește la Serviciu. De la această dată, colaborarea S.S.I.-ului cu Serviciul de informații german se transformă, dintr-o colaborare neoficială într-o colaborare oficială, ordonată, autorizată și reglementată de Președinția Consiliului de Miniștri. Colaborarea a constat în principal în acțiunea de contraspionaj în zona petroliferă, cât și în porturile dunărene, unde echipe de agenți germani și români făceau o acțiune de supraveghere și, eventual, de împiedicare a actelor de sabotaj. De asemeni, pe teren informativ se comunicau reciproc informațiunile externe, care interesau o parte și cealaltă, înțelegerea fiind făcută astfel că germanii nu comunicau informațiuni din țările aliate lor, iar românii nu comunicau informațiuni din țările prietene lor. Colaborarea mai primea semnalări reciproce de suspecți și de informațiuni în materie de contra-spionaj, cum și colaborarea tehnică, în ceea ce privește descoperirea stațiunilor clandestine de radiotelegrafie. 

 

Reprodusă din cartea ”Arhive secrete – Secretele arhivelor” volumul II, capitolul Serviciile secrete în război și după”. Intertitlurile și notele aparțin redacției Evenimentul Istoric.

Citiți mâine mărturia cutremurătoare a lui Eugen Cristescu despre masacrul evreilor de la Odessa și o poveste autentică de spionaj, armata germană își spiona aliata principală pe Frontul de Est, armata română.

 

Inapoi la articole
Citește în continuare pe EVZ Istoric