Online

Pierderea Basarabiei și Bucovinei. Două mari operațiuni de spionaj, povestite de șeful principalului serviciu secret românesc. Marea Spovedanie (6)

 Alecu Racoviceanu
Pierderea Basarabiei și Bucovinei. Două mari operațiuni de spionaj, povestite de șeful principalului serviciu secret românesc. Marea Spovedanie (6)

Astăzi prezentăm un nou fragment din declarația scrisă din arest de Eugen Cristescu, șeful celui mai important serviciu secret românesc din timpul ultimului Război Mondial. Sunt descrise două mari operațiuni de spionaj, aduse în discuție pentru că implicarea în aceste acțiuni a mareșalului Ion Antonescu erau probe că acesta a vrut să scoată România din conflictul armat și chiar negocia un armistițiu, adică erau probe în apărare.

Declarația a fost scrisă în perioada 13-15 aprilie 1946, cu o lună înainte de sentința din 17 mai când lotul ”Ion Antonescu” a fost condamnat la moarte. Această sentință pronunțată pe numele său a auzit-o și Cristescu. El a scăpat de execuție, tranzacționând nume de agenți cu noul ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. Acesta din urmă a obținut de la Regele Mihai comutarea pedepsei lui Cristescu în detenție pe viață.

În 1950, Cristescu a murit în detenție. Negocierea cu destine nu i-a folosit prea mult.

Câteva lucruri mai trebuie spuse. Deși știa că mărturia lui trebuia să conțină date incriminatoare despre Ion Antonescu, ținta principală a procesului, Cristescu nu a făcut acest lucru, știind că astfel își îngreunează situația. Dovadă stau mărturiile pe care le reproducem astăzi, dar și fragmente anterioare din serialul nostru, cum ar fi episoadele Masacrului de la Odessa sau al Pogromului din Iași,

Un alt element important este discuția despre cedarea Basarabiei și Bucovinei, teritorii care în 1946 erau pierdute din nou. În ciuda faptului că anchetatorii și judecătorii săi erau oamenii sovieticilor, Cristescu spune explicit că renunțarea la aceste teritorii era considerată de toți cei implicați în decizia românească drept o mare dezonoare pe care refuzau să și-o asume!

Fragmentele anterioare din declarație le găsiți aici: 1, 2, 3, 4 și 5.

 

”Contactele dintre Antonescu și Maniu au continuat pe această cale indirectă până ce au început tratativele de armistițiu”

 

Contactele (dintre mareșalul Ion Antonescu și Iuliu Maniu, prin intermediul șefului SSI n.n.) au continuat pe această cale indirectă până ce au început tratativele de armistițiu și, mai ales, de la venirea Colonelului Chastelain în țară, când Dl. Maniu m-a rugat să intervin la Dl. Mareșal Antonescu pentru ca să-i îngăduie o întrevedere cu Chastelain. I-am răspuns D-lui Maniu că este prematură întrevederea chiar în timpul anchetei, mai ales că germanii erau foarte bănuitori, întrucât, cu trei zile înainte de venirea lui Chastelain în țară, germanii fuseseră informați de la Cairo că va veni în țară un colonel englez, care se va întâlni cu Dl. Maniu la Băile Herculane.

Abia am început noul fragment din mărturia șefului serviciului secret că ne vedem obligați să o întrerupem. Operațiunea la care se referă Cristescu purta, în arhivele englezilor, numele Autonomous, și a constat în trimiterea a trei agenți în România care aveau misiunea de a contacta opoziția la regimul antonescian pentru a negocia ieșirea României din război. Planul a mers proverbului cu ”socoteala din târg”. Agenții au fost prinși char la parașutare, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1943, încarcerați într-o cazarmă a Jandarmeriei. Ei erau doi englezi și un român, toți lucraseră anterior în România, iar șefului grupului era colonelul Alfred Gardyne de Chastelain. Surpriza a constat în aceea că tocmai oamenii lui Antonescu, cu acordul mareșalului, doreau să negocieze pacea. Negocierile secrete s-au purtat prin Comandamentul din Cairo. Până pe 23 august 1944, cei trei au negociat pentru România, fiind ”cazați”, nu deținuți, de autoritățile care i-au protejat de o predare către nemți!

Reluăm mărturia.

 

” Dl. Maniu mi-a răspuns că atât D-sa cât și Dl. Dinu Brătianu sunt împotriva cedării de teritorii și că el a făcut istoria în țara aceasta”

 

Cum observațiunea germană în jurul acestei echipe de parașutiști englezi era foarte atentă, tocmai din această cauză și cum localul Prioratului Jandarmeriei unde era deținută echipa de parașutiști nu se preta la o asemenea întrevedere, am indicat D-lui Maniu că voi cere autorizațiunea Dlui Mareșal Antonescu, însă că întrevederea urmează să se facă mai târziu la locul și data pe care o vom alege noi mai convenabil. De altfel, am comunicat D-lui Maniu că ceea ce face Chastelain, ce a avut de spus în legătură cu misiunea sa mi-a spus fără jenă și am comunicat D-lui Mareșal Antonescu, care era în curent cu întreaga chestiune. Cum Dl. Maniu susținea totuși ca neapărat să vorbească cu Chastelain, am stăruit la Dl. Mareșal Antonescu și s-a admis această întrevedere, care a avut loc într-o duminică într-o pădure de lângă București și în astfel de condițiuni încât germanii nu au putut afla despre acest lucru (întâlnirea Maniu-Chastelain este confirmată din mai multe surse, consumându-se în primăvara lui 1944 n.n.). 

Legăturile mele cu Dl. Maniu au continuat pe chestiunea tratativelor de armistițiu. Erau două linii telegrafice pe care se lucra, prin cifrul Chastelain și cristalurile care fuseseră rezervate de care noi în cercetarea de la Jandarmerie și nedescoperite germanilor (cristalurile dau fiecare o lungime de undă specială și indicative deosebite) cum și prin aparatul lui Chastelain, iar a doua linie prin cifrul pe care Dl. Maniu îl avea cu Cairo și prin aparatul de care D-sa dispunea și despre care vom vorbi în afacerea Țurcanu. Au venit pe această cale condițiunile de armistițiu comunicate de Prințul Barbu Știrbey de la Cairo.

E nevoie de o nouă întrerupere a cursului mărturiei pentru a reaminti rolul jucat de Barbu Știrbey în acest joc. E vorba de același personaj cu viață de roman despre care tot Bucureștiul vorbea că era amantul Reginei Maria, cea care, alături de Regele Ferdinand, a ajutat la reîntregirea României. Exilat de Carol al II-lea, Barbu Știrbey s-a întors în țară. Spre sfârșitul Războiului, în 1943, este trimis la Cairo pentru a negocia ieșirea onorabilă din război. Va ajunge și la Moscova. În 1946, pe 24 martie, adică doar cu câteva săptămâni înainte de momentul acestei mărturii, Știrbey moare subit.

Să vedem ce mai are de spus Eugen Cristescu.

Le-am adus (condițiile de armistițiu n.n.) în cunoștința D-lui Mareșal Antonescu care mi-a ordonat să le prezint și D-lui Maniu, ca să se pronunțe în special asupra problemei cedării teritoriului Basarabiei și Bucovinei.

Prezentând aceste condiții D-lui Maniu, la întrunirile conspirative care aveau loc cu D-sa, i-am cerut să se pronunțe asupra lor, dacă pot fi acceptate sau nu, indicându-i că, dacă pentru Mareșalul Antonescu condiția colaborării militare mai departe cu armata rusă împotriva Germaniei este desigur destul de delicată, D-sa ca om politic trebuie să pronunțe în special asupra conduitei de cesiuni teritoriale. Dl. Maniu mi-a răspuns că atât D-sa cât și Dl. Dinu Brătianuu sunt împotriva cedării de teritorii și că el a făcut istoria în țara aceasta și pe care acum la bătrânețe nu o poate umbri. Discuțiunea s-a soldat cu angajamentul din partea D-sale de a da dispozițiuni Prințului Barbu Știrbey care trata la Cairo ca să poată obține în aceste tratative ca problema teritorială să fie lăsată pentru discuțiune la pacea generală. În altă întrevedere, Dl. Maniu mi-a spus că totuși trebuie dat un oarecare răspuns Rusiei Sovietice, ca să nu apară că România desconsideră aceste tratative și, întrebându-l ce are de spus despre problema teritorială, D-sa mi-a răspuns că nu înțelege să dezvolte discuțiunile pe această temă prea mult cu rușii, în momentul când aceștia erau foarte tari, ci să lase discuția mai în detaliu a chestiunii teritoriale atunci când Aliații vor avea mai mult aplomb asupra rușilor. 

 

”Cerea concursul de gentlemen și militar al Generalului Willson pentru a interveni ca să se pună României condițiuni mai avantajoase de armistițiu”

 

În timpul sărbătorii Paștelui anul 1944, a sosit de la Cairo prin cifrul Chastelain un ultimatum de 72 ore, în care România trebuia să se pronunțe dacă acceptă sau nu cele patru condiții puse de Aliați și, în caz contrar, România se expune la războiul total. Am prezentat acest mesaj la Predeal D-lui Mareșal Antonescu, care și-a manifestat surprinderea asupra acestui ultimatum, iar, a doua zi, D-sa m-a chemat la Snagov, unde mi-a spus că are cu mine o conversațiune care nu trebuie să fie știută absolut de nimeni și în special să iau măsuri să nu afle germanii.

D-sa mi-a mărturisit că a fost surprins de termenii ultimatumului, întrucât avusese o întrevedere secretă cu Prințul Barbu Știrbey înainte de a pleca la Cairo, și că acest ultimatum, care începea cu fraza: „De la cele trei Puteri Aliate și delegat“, adică Barbu Știrbey, este inexplicabil cum a putut fi primit de acesta față de conversațiile și angajamentele pe care și le-a luat în prezența Mareșalului Antonescu. Dl. Mareșal Antonescu era, de asemenea, surprins de explicațiunile pe care Tom Marsterson le dădea lui Chastelain asupra situației de pe frontul oriental, cum și asupra nenorocirilor ce se vor abate asupra României dacă nu primește ultimatumul. 

D-sa m-a însărcinat să am chiar în cursul acelei nopți o nouă întrevedere cu Dl. Maniu, luând absolut toate măsurile de prevedere pentru ca germanii să nu cumva să afle de acest fapt; să supun D-lui Maniu textul comentariului și al ultimatumului și să adaug mesajul pe care D-sa mai de multă vreme îl trimisese Generalului Willson, Comandantul forțelor aliate de la Cairo, și în care mesaj cerea concursul de gentlemen și militar al Generalului Willson pentru a interveni ca să se pună României condițiuni mai avantajoase de armistițiu. Cunoșteam acest mesaj care trecuse prin mâinile mele și fusese cifrat cu Chastelain la Inspectoratul Jandarmeriei. De asemenea, Dl. Mareșal Antonescu mi-a indicat ca Dl. Maniu să telegrafieze lui Știrbey ca să ceară explicațiuni asupra motivelor pentru care s-a ajuns la acest ultimatum, în timpul unor tratative care erau încă în curs, și că dorește explicațiuni cât mai ample din partea lui Barbu Știrbey, care urma să ceară și o amânare a executării ultimatumului. Am luat contact cu Dl. Maniu chiar în cursul acelei nopți, i-am spus textele respective și D-sa s-a arătat surprins de această întorsătură a lucrurilor. După mai multe discuțiuni și reflecțiuni care au durat trei ore, D-sa a ajuns la soluția să cheme pe Barbu Știrbey la Ankara, unde prin ministrul nostru Cretzianu, putea face un raport telegrafic cifrat dezvoltat situației de la Cairo, iar D-sa a adăugat că 

a mai hotărât să trimită pe Ministrul Plenipotențiar Vișoianu, care să se întâlnească cu Barbu Știrbey la Ankara și apoi să plece mai departe la Cairo, Vișoianu fiind considerat ca specialist în materie de tratative diplomatice. 

 

 

”După ultima verificare care urma să se facă în timpul transmisiunii între orele 7-8 dimineața, o descindere în Palatul Știrbey”

 

 

Întrerupem firul declarației lui Eugen Cristescu reamintind că e vorba de o declarație judiciară, dată în arest, după doi ani de detenție în URSS. Normal este ca fostul șef de serviciu secret să vrea să dea informațiile care îl prezintă ca un om cu un rol important în ieșirea României din război, el fiind cercetat de reprezentanții câștigătorilor confruntării. Interesant este că el îl implică în acest rol și pe mareșalul Ion Antonescu, ținta principală a acestei anchete. Chiar dacă era adevărat, încercarea lui Antonescu de a ieși din război era ultimul lucru pe care bolșevicii doreau să îl audă.

Cristescu trece la altă operațiune care demonstra că s-a încercat o pace cu Aliații. E vorba de arestarea lui Nicolae Țurcanu, în iulie 1944. Român stabilit în Canada, Țurcanu fusese trimis de britanici tocmai pentru a stabili legături externe pentru grupul politic al lui Iuliu Maniu cu Aliații.

Reluăm declarația.

 

Întrevederi cu Dl. Maniu au mai avut loc cu ocazia descoperirii neplăcutei afaceri Țurcanu. Știam că Dl. Maniu dispune de două aparate telegrafice, de care aflasem pe cale informativă că unul se găsește instalat în Palatul Barbu Știrbey. Prin aceste aparate mergea o bună parte din mesaje și ale Mareșalului Antonescu și ale lui Maniu la Cairo și de acolo se primeau o serie de mesaje pentru Maniu și Mareșalul Antonescu. La un moment dat, germanii, prin aparatura lor tehnică de goniometrie, au stabilit existența unui aparat telegrafic care lucra în fiecare dimineață la ora 7 cu Cairo; că acest aparat s-ar afla instalat în parcela dintre strada Luterană, Calea Victoriei și Ministerul Finanțelor.

Cum germanii lucrau în aceste chestiuni împreună cu ofițerul șef al radio-transmisiunilor de la Serviciul meu, eram ținut în curent cu toată această operațiune. La un moment dat, germanii au ajuns cu cercetările care îi puneau în măsură să afirme că aparatul reperat de ei de mai multă vreme s-ar găsi instalat în casa Prințului Barbu Știrbey și cereau pentru a doua zi dimineața, după ultima verificare care urma să se facă în timpul transmisiunii între orele 7-8 dimineața, o descindere în Palatul Știrbey. Deoarece descinderea trebuia să se facă de către ofițeri magistrați de la Serviciul meu, la care trebuia să asiste și germanii, pentru că așa se lucrase în toate celelalte cazuri, iar baza tehnică și informația aparțineau germanilor, am fost informat de către ofițerul șef al transmisiunilor Serviciului despre această descoperire, care mi-a cerut autorizația și echipa de magistrat pentru descinderea a doua zi în casa Știrbey. Am indicat ofițerului să nu comunice germanilor că mi-a raportat acest lucru, ci să stăruie să se continue verificările și preciziunile pentru că o percheziție în Palatul Știrbey, personalitate de seamă în Țara Românească și fost Președinte de Consiliu, dacă ar fi dat greș și ar fi avut rezultat negativ, ar fi ieșit un enorm scandal, ceea ce nu era de dorit, și i-am indicat să continue verificările. Am alergat imediat la Dl. Mareșal Antonescu, căruia i-am raportat chestiunea, ceea ce a produs și asupra sa o foarte mare impresie și enervare, mai ales că i-am afirmat că știu în mod pozitiv că acel aparat este al D-lui Maniu, prin care se face legătura cu Cairo și că trebuie salvată situațiunea de o manieră oarecare. Dl. Mareșal Antonescu a avut din nou izbucniri asupra lipsei de prevedere a D-lui Maniu și, cum situațiunea era extrem de delicată că puteam presupune că germanii au făcut în timpul verificărilor tehnice și supravegheri asupra palatului Știrbey, unde puteau constata vizite zilnice ale lui Maniu sau a unor intimi ai săi, trebuia să găsesc și mai mult să înlesnesc o soluțiune pentru ca să ieșim din acest grav impas.

 

” Dl. Maniu, fără a-mi confirma existența aparatului la Știrbey, iar eu, răspunzându-i că are al doilea aparat cu care să lucreze la Cairo, deși era foarte încurcat în discuții, a luat în cursul nopții măsuri pentru mutarea aparatului și a telegrafistului”

 

Faptul că Barbu Știrbey se găsea la Cairo, unde ducea tratative de armistițiu, faptul că presa engleză dintru început a lăsat să se facă o scurgere de informațiuni publice pe această temă și faptul că aparatul de telegrafie se găsea în însuși palatul Știrbey, dădea germanilor o extraordinară armă ca să reacționeze violent împotriva noastră. Am înlesnit situațiunea D-lui Mareșal Antonescu propunându-i că nu este altă soluție decât să avizeze pe Dl. Maniu ca chiar în cursul nopții aparatul și radiotelegrafistul să fie ridicați din casa Știrbey, transportați în altă parte, pentru că chiar dacă germanii vor pretinde neapărat descinderea la Barbu Știrbey, aparatul și radi- otelegrafistul să nu poată fi găsiți acolo. Dl. Mareșal Antonescu a admis propunerea mea și m-a autorizat să iau contact cu Dl. Maniu. Am luat contact, într-adevăr, în cursul nopții și am spus D-lui Maniu cercetările ce s-au făcut și rezultatul la care s-a ajuns, rugându-l ca, chiar atunci noaptea, dacă aparatul se găsește în Palatul Știrbey sau în oricare locuință din parcela de case indicate de germani, să fie imediat mutat, radiotelegrafistul ascuns, iar aparatul acesta, cu aceeași oră de lucru și cu aceeași lungime de undă cunoscută de germani, să nu mai funcționeze niciodată. 

Deoarece îl avizasem în prealabil pe Chastelain despre această descoperire, el văzuse situațiunea foarte grav și se aștepta ca germanii, care în mai multe rânduri ceruseră ca echipa sa să fie transportați în Germania, pentru cercetări, la care eu mă opusesem categoric, să ceară de această dată în mod cominatoriu transportarea echipei în Germania, pe baza descoperirii ce avea să se facă la Prințul Știrbey și a legăturilor cu Cairo, de unde venise și Chastelain. Cu această ocazie, Chastelain mi-a indicat că, într-adevăr, acesta este un aparat și un telegrafist pe care el l-a trimis lui Maniu din Cairo și că măsura mea este binevenită, paralizând suspiciunile și constatările germane. Totodată, remarcându-i lui Chastelain cum se va putea continua de către Maniu legătura cu Cairo, acesta mi-a mărturisit că mai este un aparat și un telegrafist pe care el l-a trimis lui Maniu și cu care Maniu poate lucra mai departe cu Cairo. Dl. Maniu, fără a-mi confirma existența aparatului la Știrbey, iar eu, răspunzându-i că are al doilea aparat cu care să lucreze la Cairo, deși era foarte încurcat în discuții, a luat în cursul nopții măsuri pentru mutarea aparatului și a telegrafistului. A doua zi de dimineață la ora 7, la ora când aparatul lucra obișnuit cu Cairo, germanii, așezându-se cu aparatele de verificare pe aceeași lungime de undă, au constatat că telegrafistul de la Știrbey a fost chemat de Cairo, i-a răspuns de prezență și i-a dat o serie de indicative, din care rezulta că conversația a fost amânată pe altă dată. Această operațiune o făcea telegrafistul, însă el nu se mai afla acum în casa Știrbey, ci în alt loc, de unde făcuse numai legătura și nu mai continuase conversația. 

Verificările, făcute câteva zile în șir de către germani pe lungimea de undă și la ora indicată, au constatat că numai Cairo chema în continuu pe cel de la București, dar Bucureștiul nu mai răspunde. Prin urmare, măsura ce o cerusem D-lui Maniu se executase, însă numai în parte, după cum vom vedea mai târziu. Nu a întârziat și ofițerul de legătură de la radiotransmisiune, mi-a comunicat că aparatul de la Știrbey nu mai lucrează, deși Cairo îl cheamă în continuu, iar germanii au stabilit prin măsurători tehnice că aparatul, chiar în dimineața când avusese ultima convorbire, nu se mai găsea în casa Știrbey. Eu am contestat șefului meu de transmisiuni, că aparatul desigur nu a fost în casa Știrbey, și ce scandal s-ar fi petrecut dacă eu aș fi făcut descinderea cu rezultat negativ. 

” Situația de această dată în raport cu germanii devenea și mai gravă, mai ales că germanii știau că este același aparat care a fost la Știrbey, același telegrafist și cereau cifrul.”

 

Însă germanii nu s-au lăsat și imprudența D-lui Maniu ne-a venit în ajutor pentru noua descoperire a aparatului. După o bucată de vreme, Țurcanu a început să lucreze din nou cu Cairo și, ce este mai grav, la aceeași oră 7 dimineața și pe aceeași lungime de undă. După două luni au stabilit casa în care se afla, în parcul de case în dosul străzii Maria Rosetti, și au avizat pe ofițerul meu de transmisiuni să vină a doua zi dimineața la ora 6, într-un anumit punct stabilit, împreună cu echipa tehnică română, cum și cu magistratul militar pentru o eventuală descindere deoarece au descoperit un alt aparat, despre care nu știu încă în ce direcție lucrează, și că poate să fie vorba de un aparat polonez sau sovietic din care se mai descoperise până în acea vreme. Deoarece știam în mod pozitiv aranjamentul ce-l făcusem cu Dl. Maniu ca aparatul să nu mai lucreze, pentru că poate fi prins de germani și condamnat în respectarea acestui angajament, mi-am închipuit că nici nu mai poate fi vorba de vreunul din aparatele lui Maniu sau de radiotelegrafiștii săi. Echipa română a fost întâlnită de germani în punctul fixat, luată de acolo și dusă pe mai multe străzi și oprită în fața unei case, unde germanii au spus: „Aici este aparatul“. S-au făcut operațiile tehnice necesare, din care Țurcanu, care era chiar în curs de lucru, a simțit că este filat, deoarece i se întrerupea și revenea curentul electric, operațiile prin care se stabilește dacă într-adevăr aparatul se găsește în casa indicată. Telegrafistul a demontat imediat aparatul și l-a ascuns în pod împreună cu cifrele. A urmat descinderea, a fost găsit aparatul în pod și a fost arestat Țurcanu, și adus la secția juridică a Serviciului. Fiind avizat imediat de ofițerul transmisiuni, am dat ordin la secția juridică că nu se mai face absolut nici o cercetare până nu voi cerceta eu personal chestiunea. Am luat pe Țurcanu din strada Plevnei, unde era închisoarea Serviciului, și l-am transportat în strada Sf. Ioan Nou, unde erau birourile secției juridice a Serviciului. L-am cercetat personal și, auzind cine sunt, mi-a făcut imediat mărturisiri complete, spunându-mi că este același aparat cu care a lucrat în casa Știrbey și că este aparatul prin care atât Maniu cât și unele mesaje ale guvernului fuseseră transmise la Cairo. De asemenea, mi-a mai indicat că prin acest aparat au fost transmise și primite peste 700 mesaje, care însă erau prinse între timp de către germani și le aveau notate pe toate.

Am alergat la Mareșalul Antonescu, comunicându-i situația. A avut din nou ieșiri contra D-lui Maniu și a faptului că D-sa nu a ascultat sfatul ce i-am dat, să nu mai lucreze la acest aparat niciodată, ci, dimpotrivă, lucrase în continuare la aceeași oră și pe aceeași lungime de undă. Situația de această dată în raport cu germanii devenea și mai gravă, mai ales că germanii știau că este același aparat care a fost la Știrbey, același telegrafist și cereau cifrul. După îndelungate dezbateri cu Mareșalul Antonescu, D-sa a chemat și pe Mihai Antonescu și i-a arătat descoperirea făcută și situația gravă la care ne expuneam față de germani, totuși am spus D-lui Mareșal Antonescu că nu există altă soluție decât să fac cercetările personal și să aranjez lucrurile de așa manieră ca germanii să nu afle și mai ales să nu aibă dovezi deși aveau suspiciuni, că nu este același aparat care a fost stabilit la Știrbey, că nu a avut nici o legătură cu Maniu, ci a avut o legătură conspirativă în București pentru informații de spionaj, iar că radiotelegrafistul nu cunoaște identitatea acelei persoane cu care se întâlnesc în fața Ministerului de Externe și de la care primea și căruia îi preda mesagiile venite de la Cairo, adică în total să nu stabilească germanii că acesta era un aparat prin care se făceau legături politice, ci numai legături de spionaj. Și, în plus, ceea ce era mai important să fac așa ca germanii să nu intre în posesiunea cifrului cu care lucrase Țurcanu, pentru că astfel ar fi putut descifra textul mesagiilor transmis și primite de la Cairo, între care se găsea și mesagiul Mareșalului Antonescu către Generalul Wilson. Am făcut o școală întreagă personal cu Țurcanu și cu Colonelul Radu Ionescu, pe care i-am învățat cum să facă instrucția acestei afaceri chiar în fața germanilor. L-am învățat pe Țurcanu cum să dea răspunsurile și să nu iasă din cadrul lor, orice ar vrea germanii să facă contra lor, care nu puteau decât doar să-l amenințe. Am aranjat cu Țurcanu ca să dea unul din cele trei cifruri pe care le avea și cu care nu se lucrase absolut deloc, astfel că germanii nu puteau descifra mesagii. Că acest cifru să fie ascuns în casa în care a fost descoperit Țurcanu, că Țurcanu să se lase bătut de către Colonelul Radu Ionescu și, în genere, un teatru întreg, după care Țurcanu trebuie să indice locul în care se găsea ascuns cifrul. Toate s-au petrecut după acest program. Germanii au fost încântați că au intrat în posesiunea cifrului, l-au trimis la Berlin, Berlinul a făcut nesfârșite încercări de descifrare, nu a putut descifra mesagiile și într-un târziu au restituit cifrul la București, când afacerea își pierduse din valoarea ei. Dl. Maniu, aflând de descoperirea aparatului, prin omul de legătură, mi-a comunicat că aparatul este al lui, rugându-mă să fac eu cercetarea personal pentru ca germanii să nu afle adevăratul rost al aparatului și să nu descifreze mesagiile. I-am făcut aspre reproșuri D-lui Maniu pentru că nu m-a ascultat, dar i-am promis că voi face de așa manieră ca germanii să nu poată trage concluzii politice din această chestiune și, în special, să nu aibă dovezile necesare. Germanii au avut suspiciuni, dar nu au avut dovezi pe care să poată întemeia o intervenție către guvernul român. 

 

Reprodusă din cartea ”Arhive secrete – Secretele arhivelor” volumul II, capitolul Serviciile secrete în război și după”. Intertitlurile și notele aparțin redacției Evenimentul Istoric.

În episodul de mâine, Eugen Cristescu descrie cum s-a văzut din interiorul serviciului secret ultima noapte de libertate a mareșalului Ion Antonescu.

AICI primul episod: MAREA SPOVEDANIE  a șefului principalului serviciu secret din România. Eugen Cristescu vorbește despre Ion Antonescu

AICI al doilea episod: Povestea masacrului de la Odessa. Peste 25.000 de morți, rezumați în câteva cuvinte de șeful principalului serviciu secret românesc din timpul Războiului Mondial.

AICI al treilea episod: Pogromul de la Iași. Șeful serviciului secret al mareșalului Ion Antonescu, mărturii cutremurătoare despre masacre.

AICI al patrulea episod: Serviciile secrete și politicienii. Adevărul din spatele celui mai cunoscut manifest naționalist românesc.

AICI al cincilea episod: Din ordinul mareșalului Ion Antonescu sunt schimbate declarațiile dintr-un dosar de spionaj ca să scape de arestare liderul țărănist Iului Maniu

 

Inapoi la articole
Citește în continuare pe EVZ Istoric