Născut pe 27 februarie 1710, la Constantinopol, Constantin Mavrocordat (foto) a fost de șase ori domn al Țării Românești și de patru ori domn al Moldovei, unde a murit pe 15 decembrie 1769, în urma unei răni pe care i-a pricinuit-o sabia unui ofițer rus cu care se certa.
Deși Constantin Giurescu neagă că Letopisețul ar fi fost scris de comisul Enache Kogălniceanu, redăm un pasaj din el:
„Într-aciastă domnie a lui Costandin Vodă mari săcită au fost di vară, cât să spăriesă ghețâi lăcuitori.
La cari, văzând și Constantin Mavrocordat domnul, au poroncit ca să facă litanii pi la toate bisăricile.
Și di multe ori strânge toate icoanile di pi la toate bisăricile, scoțând și sfintile moștie a sfintii Prepadomnii Paraschivii, mergând mitropolitul cu toți vlădicii și preuțâi și domnul cu toată boerime și slujitorime, strângându-să cu toțâi la un loc, în grădina ce mari di supt curțâle domnești, făcând aghiasmo, cetind moliftele celi di ploai, tremețând domnul toți zapciii peste tot locul de strângè nărodul, bărbați, fimei, copii, fete, di le aducè în grădină ca să asculte rugile.
Di năroc era acest domn, că cu toate rugile ce făcè, milostivu Dumnăzău au trimes ploi pre multi, și să făcusă toate bucatele, cât socotè oamenii că nu vor găsi loc ca să le pui.
Lăcustele
Iar când au fost la mezu verii, sau din păcatele nărodului, sau din nărocire domnului, au trimes Dumnezău urgie Sa asupra acei țări, lăcusti, di au împlut țara pisti tot locul mai pin toate țânuturile, di istovisă tot. Cât pi undi să punè, rămânè locul negru, ca când n-ar fi fost sămănat niciodată nimică, sau grâe di era, sau vii, sau mălai, sau popușoi, și pi pădure di să punè, niagră rămânè, părând că-i uscată.
Cari fiind c-au țânut câțiva ani, macară că să începusă încă din domnie fratele mării sale, lui Ion Vodă, dar nu era atât, nici să lățâsă pisti toată țara ca la mărie-sa, căci într-o zî s-au pornit a treci pin Iași și, di multi ci era, soarile bini nu să vidè.
La cari, poroncisă domnul la Constantin Mavrocordat toate mănăstirile celi mari ca să facă rugă și să tragă toate clopotile cele mari, ca doară să vor spăriè și vor fugi di sunetul și huitile clopotilor, iar în zădar s-au ostenit, căci era urgie lui Dumnezău.
Și în puțină vremi s-au făcut o mari scumpete, cât agiunsăsi dimirlie de orzu di o da câti un leu.
Și pin multe sati și țânuturi niavând ce mânca, usca coji di copaci și li chisa, făcându-le făină, li amestica câte cu puțână făină și le făcè mălaiu și-l mânca. Pi alte locuri strângè ghindă și iarăș asemine o făcè”.
Transcrierea după: Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopisețul Țării Moldovii… (1733-1774). Ioan Canta, Letopisețul Țării Moldovii… (1741-1769). Ediție critică de Aurora Ilieș și Ioana Zmeu, București, 1987.
