Obținerea domniei în secolele XVII – XVIII în Țara Românească și Moldova
De pildă, în secolul XVII domnii lungi sunt, în Țara Româneasca, cea a lui Matei aga din Brâncoveni, opozant, în 1631, al lui Leon Tomșa, cunoscut ca domn sub numele de Matei Basarab, iar în Moldova, cea a lui Vasile Lupu, care, spre deosebire de omologul său din Țara Românească, obține domnia fără sprijinul boierimii. Acești doi domni, menținuți în memoria istorică a românilor ca întemeietori ai culturii românești în limba română și ca mari ctitori, uitându-se îndeobște răzmerița dintre ei, sunt, după Mihai Viteazul, ”domnii cărora izvoarele de limbă maghiară din Transilvania le acordă o atenție deosebită”, una dintre sursele cele mai însemnate fiind autobiografia lui Ioan Kemeny.
Într-un fel, sfârșitul domniilor celor doi iluști voievozi s-a datorat războiului purtat de Gheorghe Rakoczy II, prin intermediul lui Gheorghe Ștefan, cu domnul moldovean, cu toate că, în genere, principele transilvănean a încercat să aplaneze conflictele dintre domnii români.
Referitor la secolul XVIII, cunoscut îndeobște în spațiul românesc drept „secolul fanariot”, acesta e important pentru că a însemnat o perioadă de modernizare, în care reformele împăraților vienezi în Transilvania și, pentru o perioadă, în Oltenia, de care s-a ocupat magistral Șerban Papacostea, afirmarea pe scena politică a Rusiei sau interesele puterilor occidentale, Franța și Anglia, de a menține un echilibru în zona, toate acestea au jucat un rol decis în evoluția socială și politică a spațiului românesc.
Pe plan intern însă, concepția tradițională potrivit căreia în Țara Românească și Moldova secolul XVIII ar fi însemnat o perioadă cu totul aparte, caracterizată prin domnii scurte, cumpărate de la Istanbul și dăruite exclusiv grecilor din Fanar, corupție, disoluția sistemului administrativ și militar, creșterea pretențiilor Porții etc. a fost cu totul demontată de domnul profesor Bogdan Murgescu drept un construct istoriografic într-un articol publicat inițial în limba engleză în 1996, în care arăta nu numai că reglementările, două la număr, otomane privind desemnarea domnilor sunt târzii (1793, respectiv 1819), fiind hotărâte fără entuziasmul otomanilor, ci și înainte de așa-zisul secol fanariot domnii din Țara Românească și Moldova își cumpărau tronul mituind înalții demnitari otomani.
Opinia domnului Murgescu, pe care o împărtășim, e că această perioadă (1711/1716 – 1821/1822) nu a constituit o epocă în care relațiile Țărilor Române cu Poarta s-au schimbat fundamental, de la începutul dominației otomane subzistând un singur sistem, acela de numire a domnilor pe tron dintre supușii ortodocși (Rum zimmi).
