În primăvara trecută, am călătorit prin mărginașele sate a măritelor regementuri nemțesc și iliricesc de Bănat, unde nu puțină mângăere îmi pricinui sufletului, văzând cinstita preoțime în stare mai favorabilă, decât miserabila stare a preoțimei provințiale, mai vârtos starea învățătorilor și a școalelor poate că numai în luminata Germanie va corespunde acestora; prunci și fetițe cu sutele merg la școală, cum iarna așa și vara.
Românii cu toată dreptatea pot zice, că fac jumătate din lăcuitorii multor ținuturi, dar dreptul lor național în privința religiei e de văierat acolo unde sânt amestecați cu sârbii, după cum voiu să aduc înainte această următoare întâmplare:
Am sosit în satul D. abătându-mă la casa de oaspeți.
Fiind tocma în acea zi sărbătoare auziiu sunetul clopotelor chiemând pe credincioși la rugăciune, alergaiu și eu spre rugă, și ajungând tocma sub cetirea apostolului mă retrăsăiu spre a nu turbura liniștea și mă suiiu în horul bisericii; erau mulțime de credincioși adunați, dintre carii partea cea mai mare erau români, i-am cunoscut pe fizionomie și pe portul național.
De mirare îmi fu că sfânta slujbă era slovenește, așteptam cu nespusă sete sufletească cetirea evangheliei și predicația, care negreșit gândeam, că vor să fie în limba poporului precumpănitoriu, dară mă înșelaiu în nedejde-m, că nici un Doamne miluiește românește nu auziiu, îndată îmi adusăiu aminte de zicerea S. Scri, vai de acea oaie (sufletească) ce nu cunoaște glasul păstoriului său; că deacă sârbul nu înțelege pe preotul său, cu cât mai puțin românul, care nici limba populară a sârbilor nu o înțelege, va trage vreun folos din predicația slovană.
Acum după ce să săvârși liturghia, plecaiu iarăși cătră cvartiru-mi, și însoțindu-mă un sătean îl întrebaiu:
Eu. Prietene ce ești dumneata, român au sârb?
Săt. Eu sânt român.
Eu. Sânteți mulți români?
Săt. Trei părți de români și una de sârbi.
Eu. Apoi nu să slujește la noi în biserică românește.
Săt. Nu, că cei puțini sârbi nu lasă, și stăpânirea bisericească le părtinește.
Eu. Cum poate fi aceasta, că eu foarte bine cunosc pe domnul episcop, prea-osfinția sa nu face deosebire între naționalități, ba încă văzuiu în S.M., unde iarăși sânt români cu sârbii amestecați, și acei români neauzind în biserică slujba românească fără cuviință își propuseră să treacă la unire [Biserica Greco-Catolică]; auzind aceasta D. episcop, îndată îi retrasă pe mulți, poruncind asupru protopopului, ca și românește să se slujească în biserică.
Săt. O Doamne miluiești-ne și pre noi să auzim și noi în biserică ceva românește și pruncii noștrii în școală încă să învețe românește mai vârtos catihizisul, că deacă îi întrebăm, ce au învățat la școală, ne răspund că sârbește; dară ce înțelegi? răspundu cu nimic.
Eu de multe ori zic către sârbi, pentru ce nu lasă și nuoă dreptul să fie și românește în biserică, dară dânșii ne răspund: Nașă mitropolit, nașă vlădica, nașă prota, nașă staroș popca, pacă znașă ioște vlașce, nașae privilegia.
(Va urma)
