Cum au încercat Aliații să ne impună o graniță mincinoasă cu Ungaria după Primul Război Mondial?
Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla țara noastră după Primul Război Mondial. Redăm mai jos notele istoricului militar.
Prin Memorandumul înaintat Secretariatului general al Conferinţei de pace de la Paris (la 9 septembrie 1919, în numele prim-ministrului I.I.C. Brătianu), delegaţia română contestă deciziile Consiliului Suprem Aliat în ceea ce priveşte intervenţia armatei române în Ungaria, apreciind că prin ,,acţiunea sa (Consiliul Suprem – n.n.) a încurajat înclinările spre ostilitate”.
• La fel, în ceea ce priveşte frontiera fixată de Marile Puteri între România şi Ungaria, nici stipulaţiile Tratatului din 1916, nici actul Unirii n-au fost luate în considerare, iar această linie convenţională, fixată fără cooperarea cu reprezentanţii români, nu ţine seama nici de condiţiile economice locale, nici de condiţiile de securitate necesare căii ferate din lungul ei. Această frontieră traversează chiar Mureşul pentru a separa gura râului de tot cursul acestui râu ce constituie totuşi calea de comunicaţie cea mai importantă pentru întreg centrul Regatului.
• Marile Puteri au cerut României să-şi retragă armata sa pe această linie de frontieră, fără a proceda mai întâi la dezarmarea trupelor ungare bolşevice. Această hotărâre contrară însăşi intereselor de ordine şi de stabilitate în această parte a Europei Centrale a modificat situaţia militară a României de o manieră dintre cele mai periculoase. Ea expune primejdiei dominaţiei bolşevice teritoriile şi oraşele pe care ocupaţia românească le eliberase de aceasta şi încuraja şi întărea focarul de anarhie de la Budapesta, a cărui propagare ameninţa întreg centrul Europei.
Marile Puteri au fost obligate să constate că numai prin ocuparea Budapestei se putea purifica Europa Centrală!
• Acest nou serviciu, atât de important, făcut de România cauzei păcii şi ordinii ar fi putut să constituie pentru ea un nou drept în faţa Conferinţei pentru a i se da asigurarea din partea acesteia pentru revendicările juste ce i-au fost recunoscute prin Tratatul de alianţă din 1916.
• România şi-a văzut – cu cea mai penibilă surpriză – diminuate posibilităţile oferite prin ocupaţia sa armată, de a stabili şi consolida în Ungaria, pe baze democratice, o stare de lucruri care să asigure în acelaşi timp ordinea şi pacea în centrul Europei şi relaţii de prietenie pe noile frontiere ale aceste ţări.
• Consiliul Suprem n-a voit să ajungă la acest rezultat printr-o colaborare amicală la Budapesta; dimpotrivă, acţiunea sa a încurajat înclinările spre ostilitate. El a hotărât să impună, ca fiind în vigoare faţă de România, armistiţiul ungar din noiembrie 1918, după ce acesta fusese violat împotriva ei în două rânduri de către guvernul de la Budapesta, după ce Conferinţa însăşi ceruse armatei române cooperarea sa contra Ungariei şi după ce forţele ungare, organizate în ciuda stipulaţiilor acestui armistiţiu, întreprinseseră o ofensivă generală contra României.
• Pe baza unui astfel de armistiţiu se intenţionează să se aprecieze întreaga situaţie a României faţă de Ungaria; de asemenea, în virtutea acestor stipulaţii se contestă armatei române dreptul de a-şi însuşi materialul de război şi cale ferată luat de la inamic şi de care acesta din urmă s-a servit pentru a o ataca. Se face opoziţie ideii ca România să-şi poată recupera o minimă parte din utilajul şi materialul agricol şi industrial de care inamicii au lipsit-o în cursul ocupaţiei lor şi din care o mare parte a fost dat Ungariei. Totuşi, rechiziţiile cerute de către Comandamentul român nu trebuiau să atingă o treime din disponibilităţi, aşa încât să se respecte trebuinţele populaţiei şi să nu împiedice viaţa economică a ţării.
• Această atitudine a Consiliului Suprem faţă de România nu trebuie să ne facă să uităm că alţi Aliaţii au putut, sub regimul aceluiaşi armistiţiu din noiembrie 1918 şi fără a fi justificaţi de noi conflicte cu armata ungară, să evacueze complet regiuni nerevendicate de ei, nu numai fără opoziţia Marilor Puteri, dar chiar cu concursul efectiv al reprezentanţilor lor. Este adevărat că aceste teritorii trebuiau să revină unui Aliat, România, iar nu să fie restituite inamicului.
• În sfârşit, Consiliul Suprem a menţionat în condiţiile puse amiralului Kolceak «părţile româneşti ale Basarabiei», ceea ce a permis celor rău intenţionaţi să încerce a face să se creadă că ar exista părţi neromâneşti ce ar fi contestate României în această provincie reunită cu Regatul în /urma/ actului de violenţă comis în 1812 de către autocraţia rusă. Formula astfel utilizată de către Consiliul Suprem, la fel ca şi întârzierea în a da formula definitivă hotărârii sale, aduce un grav prejudiciu acestei provincii. Această hotărâre n-ar putea fi în contradicţie cu natura însăşi a elementelor şi intenţiilor exprimate de majoritatea reprezentanţilor autorizaţi ai Marilor Puteri. Totuşi, astfel de întârzieri sunt de natură a trezi speranţele agitatorilor bolşevici şi ale altora de a ameninţa opera de ordine şi pace pe care România a întreprins-o atât de fericit în Basarabia, în timp ce întreaga regiune de dincolo de Nistru este prada celei mai crunte anarhii.
