Decizia de unire cu România luată de Sfatul Țării de la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost recunoscută la Conferința de Pace de la Paris din 1920 de către principalele puteri aliate, Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia, însă Statele Unite au refuzat să semneze documentul. Unirea Basarabiei cu România era unul dintre cele mai importante puncte.
Chiar și după mai bine de 100 de ani de administrație țaristă, populația Basarabiei era majoritar românească
În timpul Conferinței de Pace de la Paris, problema Basarabiei a fost ridicată pentru prima dată la 8 februarie 1919, în cadrul unei reuniuni a Comisiei pentru problemele teritoriale ale României și Iugoslaviei, un organism format din experți britanici, americani, francezi și italieni, sub autoritatea Comisiei Teritoriale Centrale. Deputatul britanic Eyre Crowe și francezul Jules Laroche au susținut recunoașterea unirii Basarabiei cu România datorită argumentelor istorice și demografice. Provincia a făcut parte din Moldova până în 1812, când a fost anexată de Imperiul Rus în urma Tratatului de la București.
În urma discuțiilor, Comisia pentru probleme teritoriale ale României și Iugoslaviei a fost de acord în unanimitate să recunoască unirea și să înainteze proiectul Comisiei Teritoriale Centrale. Chiar dacă experții americani au susținut recunoașterea, secretarul de stat american s-a opus, în cadrul dezbaterilor din Consiliul Miniștrilor de Externe, unei aprobări în unanimitate, sub pretextul absenței la Conferința de Pace de la Paris a unui guvern rus legitim și recunoscut de Aliați.
Unirea Basarabiei cu România. Retragerea delegației române de la Conferința de Pace de la Paris
Pentru că interesele României privind Basarabia au fost ignorate, delegația română s-a retras de la Conferința de Pace de la Paris. Această decizie a fost luată după ce marile puteri occidentale au trimis o scrisoare amiralului Alexandru Kolchak, comandant al Armatei Albe în timpul Războiului Civil Rus, prin care îl invitau să „decidă soarta părților românești din Basarabia”.
Această inițiativă din partea aliaților occidentali nu a fost singulară. În septembrie 1919, colonelul Radu R. Rosetti, atașatul militar al României la Londra, a fost primit în audiență de ministrul britanic al Războiului, Winston Churchill, care l-a felicitat pentru ocuparea Budapestei și pentru victoria asupra bolșevicilor din Ungaria. Cu toate acestea, în problema Basarabiei, Churchill a recomandat guvernului român un acord cu Anton Ivanovici Denikin, comandantul trupelor albe care acționau în sudul Ucrainei.
În cele din urmă, puterile europene au recunoscut unirea Basarabiei cu România în schimbul retragerii trupelor românești din Ungaria. La 28 octombrie, România a semnat Tratatul de la Paris cu principalele puteri aliate, Marea Britanie, Franța și Italia, care recunoștea unirea Basarabiei cu România. Japonia a semnat acest document două zile mai târziu, dar Statele Unite au refuzat.
Atitudinea americanilor față de recunoașterea unirii Basarabiei cu România a fost extrem de rezervată în timpul Conferinței de la Paris. La 2 octombrie 1920, un raport adresat președintelui Woodrow Wilson recomanda emiterea unor instrucțiuni speciale către Hugh Wallace, ambasadorul SUA la Paris, prin care acesta era informat că Washingtonul nu va susține semnarea unui tratat privind Basarabia pentru a nu irita Moscova.
O recunoaștere de facto a unirii Basarabiei cu România
Atitudinea americanilor față de chestiunea basarabeană s-a schimbat în anii ’30 și pe fondul unei anumite relaxări a relațiilor româno-sovietice. La 12 aprilie 1933, secretarul de stat Cordell Hull l-a informat pe președintele F. Roosevelt despre eforturile diplomației românești de a obține recunoașterea unirii Basarabiei cu România.
Statele Unite au recunoscut de facto unirea Basarabiei cu România, întrucât consulatul american de la București a eliberat vize pentru cetățenii români din această provincie. Mai mult, printr-un memorandum adresat Casei Albe de către secretarul de stat Cordell Hull, Basarabia a fost ștearsă din cotele de imigrație, iar începând cu 1 iulie 1933, procentul de imigrație atribuit acestei zone a fost alocat României.