Gerhard Velburg este, cel mai probabil, un pseudonim folosit de Bogislav Tilka, un autor german al mai multor cărți de drept internațional și al unei monografii în două volume despre ocupația germană a României în timpul Primului Război Mondial. Este greu de crezut că jurnalul publicat în 1930 este același cu cel scris între 1917-1918, când autorul se afla în România ocupată. De altfel, Velburg sugerează la un moment dat, pe parcursul volumului, că au existat într-adevăr niște însemnări, pe baza cărora a fost scris jurnalul. Acesta a fost impresionat de capitala București.
Velburg nu a fost soldat de meserie și nu a participat la bătăliile de pe Frontul Românesc
El a fost trimis în România la câteva zile după încheierea bătăliei pentru București, în decembrie 1916. Când a ajuns la București, a descoperit o lume surprinzător de bogată, înainte de a fi trimis într-un sat uitat de lume, într-o câmpie aparent nesfârșită, pe malul brațului Borcea al Dunării. Ulterior, Velburg s-a întors în capitala ocupată a României, dar a fost o ședere scurtă, deoarece a fost trimis cu forța pe Frontul de Vest.
La 19 decembrie 1916, soldatul german a ajuns în primul său mare oraș românesc, Craiova. A fost o experiență stupefiantă, un sentiment de care nu a reușit să se debaraseze în primele luni în care a trăit în „țara dușmanului”. Orașul românesc de aproximativ 50.000 de locuitori era la acea vreme un amestec de lux orbitor și sărăcie abjectă:
„Contrastul dintre bărbații și femeile bine îmbrăcați și cei în zdrențe este la fel de mare ca între palatele negustorilor de cereale și barăcile jalnice ale proletarilor”.
„Am uitat scopul care ne-a adus în această țară”
La Craiova, Velburg s-a întâlnit și cu o realitate care fusese uitată în Germania încă de la începutul războiului. În România ocupată, soldații germani se bucurau de o abundență care le lipsea în țara lor de origine, multă mâncare bună și ieftină, precum și multă băutură. Totul era la discreția lor, fără carduri de masă sau reguli rigide:
„Am mâncat o masă mare într-un restaurant. Ne-am propus să nu arătăm hangiului că ne este foame. Dar el și-a dat seama cu siguranță că ne era foame, nu doar din cauza postului negru din ultimele 24 de ore, ci și din cauza lungilor privațiuni pe care a trebuit să le îndurăm înainte. […] O friptură suculentă de gâscă costa un leu și 40 de bani, o friptură de porc și o tocăniță de vițel, câte un leu fiecare,. Primim și noi la acest preț – și este cu adevărat uimitor! – pâine albă la discreție, apoi vin de țară românesc, lichior de trandafiri autentic, brânză, mere și prăjituri […]. Am uitat scopul care ne-a adus în această țară. În orice caz, pentru câteva ore, singurul scop al vieții noastre a fost ce să mâncăm și ce să bem. Fără să vreau, la sfârșitul ospățului, m-am gândit la câte legi ar fi încălcat hangiul dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în iubita noastră Germanie:
1.Ne-a dat pâine fără carte de masă.
2. 2. A pus pâine pe masă fără să o comande.
3. 3. Nu a cerut niciun ban pentru pâine.
4. Ne-a dat carne fără să ne dea un bon de masă.
5. Ne-a servit mai multe feluri de carne la o masă.
6. Prăjitura conține mai mult unt și zahăr decât era permis.
7. Tortul nu a fost făcut nici joia, nici vinerea.
8. Aceste instrucțiuni scrise nu sunt afișate în restaurant.
Apoi am mers și noi la o cafenea. Acolo ni s-a spus că putem bea cafea amestecată în părți egale cu lapte. Suntem mulțumiți, pentru că de mult timp nu am mai simțit miros de boabe de cafea, iar lapte nu prea se vede”.
Se face o escală de o săptămână la București, unde soldații germani se bucură de o libertate excepțională. Centrul capitalei României le amintește de Berlin. Ajuns în capitala României ocupate în ajunul Crăciunului, Velburg se minunează de viața luminoasă și veselă pe care o găsește în capitala țării. Pentru soldații abia veniți dintr-o Germanie lovită de război, Bucureștiul este un tărâm promis, unde se poate avea totul:
„Cele mai selecte cofetării [din București] sunt Capșa și Riegler. […] Se consumă o cantitate uriașă de prăjituri cu frișcă, și nu numai de către sexul slab. Un soldat care venea de pe front a cheltuit odată aici 12 lei pe prăjituri. Un altul a cerut să i se aducă un munte de frișcă pentru 40 de bani. Și trupa noastră se străduiește din greu să mănânce, căci se presupune că rigoarea germană va face ca prevederile privind raționalizarea consumului de grăsimi și zahăr chiar și pe acești pereți să atârne în toată splendoarea lor. […]
„Sunt multe de văzut în capitala Bucureștiului”
Nemții, de exemplu, se dau în vânt după ceea ce văd în vitrinele magazinelor. Nici măcar nu trebuie să vorbesc despre tipurile de alimente care sunt expuse. Dar toate obiectele de uz curent, care în Germania sunt o raritate, pot fi cumpărate aici fără probleme. Negustorii ambulanți dau și ei săpunul ieftin […]”.
După o săptămână de belșug la București, Velburg și batalionul său s-au îndreptat spre Fetești, un sat ceva mai mare de pe malul Dunării. Acolo va petrece cea mai mare parte a șederii sale în România până la sfârșitul lunii noiembrie 1917, când se mută înapoi la București, unde începe să lucreze la biroul central de evidență a populației, organizat de armata germană. Velburg găsește acum capitala mult mai scumpă, dar la fel de diversificată.
La sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918, toată lumea din București, atât românii, cât și trupele germane și austro-ungare, așteaptă semnarea tratatului de pace între România și Puterile Centrale. Evenimentul are loc la 7 mai 1918, la București, dar este primit cu răceală de populația românească a capitalei, care pentru prima dată de la începutul ocupației germane nu se mai înghesuie în barurile luxoase din centrul orașului. Atmosfera mohorâtă din capitală este accentuată de întoarcerea soldaților români demobilizați de pe frontul din Moldova. Velburg se ocupă personal de ei în calitate de funcționar al Biroului central de evidență a populației. Toate aceste probleme se adaugă foametei, care devine o problemă din ce în ce mai mare după semnarea Tratatului de la București:
„Oriunde asculți, îi auzi pe români suspinând din cauza acestei „păci”. Oamenii de rând și-au închipuit că, odată cu semnarea păcii, se va potoli și foametea. […] Pe o stradă lăturalnică văd un om care își face mereu semnul crucii și se jelește. Îl întreb ce-l supără și îmi răspunde: „Domnule, vom muri cu toții de foame dacă nu se încheie pacea generală. Cât de bună este această pace separată? „. Trebuie să-i dau dreptate. Dacă pacea nu se încheie curând, atunci și învingătorii și învinșii vor trebui să înfrunte foametea”.
Velburg nu a stat prea mult în România după aceea. Pe 31 mai, a aflat că va fi transferat pe Frontul de Vest.
Sursa: Europecentenary.eu
