Ionel Brătianu nu s-a lăsat intimidat în lupta pentru unirea Transilvaniei cu România la Conferința de Pace de la Paris
Ionel Brătianu și-a început pledoaria cu o lungă expunere a etapelor care l-au determinat să semneze tratatul de alianță din 1916 cu Antanta. El a povestit cum l-a convins Antanta să treacă de partea lor, promițând României toate teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria. A denunțat apoi strategia aliată care a dus la ocuparea României:
„Nici atacul bulgar, nici posibilitatea dată Germaniei prin inactivitatea pe alte fronturi, de a-și concentra eforturile împotriva României, nici inactivitatea aliaților vecini, care trebuiau să-și unească forțele în Transilvania, așa cum fusese stabilit anterior, nici întârzierea ajutorului rusesc, care ar fi putut salva Bucureștiul și Muntenia, nici tragedia care, din punct de vedere material și spiritual, reprezenta pierderea a două treimi din țară, inclusiv a Capitalei, nu au zdruncinat loialitatea și devotamentul românilor față de cauza pe care o adoptaseră”.
Brătianu și-a temperat apoi acuzația și a lăudat Misiunea militară franceză, care a reorganizat armata română în vara anului 1917 și a permis României să reia ostilitățile și să-l învingă pe Mackensen la Mărășești, împiedicând o invazie germană în Rusia dinspre sud-est. A acuzat apoi Rusia de asociere cu Puterile Centrale și a continuat să denunțe tratamentul inuman la care a fost supusă populația română în timpul ocupației Puterilor Centrale.
Brătianu a cerut exact ceea ce fusese promis în în tratatul din 1916
El a prezentat statistici, hărți și contraargumente care îi susțineau cererile. Mai mult, Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a evidențiat dorința românilor de a face parte din aceeași țară. Unificarea României ar fi fost o barieră împotriva „viitoarelor încercări ale Rusiei de a se infiltra în Balcani”. În ceea ce privește situația creată în Transilvania în urma armistițiului, el a considerat că problemele de principiu fuseseră tranșate de război și că teritoriile transilvănene trebuie să revină României. Minorităților li se vor acorda cele mai mari libertăți posibile. Dar nu era posibil ca „cei învinși să se unească de bunăvoie cu o țară pe care au luptat să o domine timp de o mie de ani”. Consiliul a fost destul de rezervat în exprimarea unui punct de vedere clar cu privire la cererile românilor și a pasat problema spre rezolvare experților din Comisia Teritorială, gest care a declanșat din nou furia lui Brătianu.
Situația din Transilvania, din ce în ce mai tensionată
În timp ce în februarie 1919, la Paris, începea să se discute despre viitoarele granițe ale României cu Ungaria, situația din Transilvania devenea din ce în ce mai tensionată, cu numeroase confruntări româno-maghiare. Totul avea însă să degenereze odată cu instalarea regimului bolșevic al lui Béla Kun la Budapesta.
Presa românească relata la începutul anului 1919 numeroase atrocități comise de unguri împotriva românilor și îndemna autoritățile române să ia măsuri militare ferme în favoarea „nefericiților români terorizați în Banat și Transilvania”. Pe de altă parte, autoritățile maghiare au acuzat România că a ocupat Transilvania înainte ca granițele de la Conferința de Pace să fie definitive. Pentru a opri înaintarea românească, ungurii se pregăteau de rezistență militară și făceau incursiuni în teritoriul controlat de armata română. Contramăsuri au fost luate și de partea română. Înțelegerea a insistat asupra opririi avansării soldaților români în Transilvania și asupra impunerii unei zone neutre.
La 26 februarie, Consiliul Suprem a acceptat un tronson de demarcație care permitea statului român să ocupe o linie similară cu cea care va deveni granița finală. Deși au existat unii lideri aliați care au negat că decizia din 26 februarie va influența trasarea frontierei finale, românii și maghiarii au fost sceptici, iar în cele din urmă li s-a dat dreptate prin viitoarea configurație a frontierelor.
