Înțelegerile dintre români și germani privind deportarea evreilor sudul Transilvaniei
Regimurile dictatoriale ale regelui Carol al II-lea și ale mareșalului Ion Antonescu nu au recunoscut drepturile civile acordate prin Constituția din 1923. Evreii au fost discriminați pe baza regiunilor istorice în care trăiau. Pretextele autorităților erau că: „evreii din Transilvania nu au participat la Războiul de Independență al României (ignorând în mod deliberat faptul că în 1877 erau cetățeni ai Imperiului Austro-Ungar); nu au luptat în Războaiele Balcanice din 1912-1913; nu s-au integrat în cultura română; și, mulți dintre ei foloseau limba maghiară ca limbă de comunicare.”
Politicile juridice noi, dictate de guvernele regelui Carol al II-lea și ale mareșalului Ion Antonescu, discriminau evreii din Transilvania și Banat, precum și alte grupuri, în funcție de cetățenie. Mai mult, se confirma intenția de a aplica un „plan amănunțit” de deportare al evreilor din zonele menționate mai sus.
Negocierile pentru aceste deportări au început în noiembrie 1941 și au fost reluate în primăvara și vara anului 1942
Toate încercările de a convinge autoritățile să modifice această politică au eșuat. O prejudecată existentă față de evrei ca grup etnic – potrivit căreia evreii din Transilvania de Sud puteau deveni spioni sau puteau trăda interesele românești ca vorbitori de maghiară și germană – a jucat un rol important în ostilitatea manifestată împotriva lor.
Panica populației evreiești a fost motivată de rațiuni concrete. Toate ordinele venite de la București dovedeau existența unui acord între Germania și România privind deportarea populației evreiești în Polonia. La Arad, Timișoara și Turda se făceau pregătiri în acest sens. Acestea erau orașe de frontieră ale României la acea vreme, unde trăiau grupuri importante de vorbitori de limbă maghiară, inclusiv evrei. Reprezentanții birourilor locale ale Oficiului Central Evreiesc au fost instruiți să întocmească liste cu populația evreiască în funcție de gen, vârstă și profesii. Ion și Mihai Antonescu semnaseră acordul de deportare a evreilor din Arad, Timișoara și Turda după o succesiune de discuții și înțelegeri cu autoritățile germane.
În timpul vizitei sale la Berlin, unde urmau să se stabilească detaliile privind deportările, Radu Lecca – comisarul român însărcinat cu problemele evreiești – a fost tratat cu aroganță de către ministrul german de externe. În consecință, acesta a amânat punerea în aplicare a planului. Din această cauză, Germania nu a putut începe transportarea evreilor români în Polonia. Executarea rapidă a planului a fost imposibilă deoarece lagărele de concentrare naziste nu fuseseră pregătite în primele etape ale războiului, deși Hitler planificase „Soluția finală”.
În opinia istoricului Raul Hilberg, Reich-ul a intenționat să profite de rapiditatea cu care guvernul român a adoptat măsuri radicale împotriva evreilor:
„Acesta a fost cazul Transnistriei, o rezervație creată de guvernul român pentru eliminarea evreilor”.
Au apărut zvonurile despre deportări, iar evreii din Banat și din sudul Transilvaniei s-au grăbit să își vândă mobila și bijuteriile. Baronul Franz von Neumann din Arad a încercat să se opună deportărilor. Între 1938-1948, a devenit principalul acționar și administrator al unei fabrici de textile din Arad, una dintre cele mai importante companii de acest gen din România. Franz von Neumann a fost unul dintre puținii care s-au opus politicii discriminatorii a regimului Antonescu; una dintre primele sale acțiuni a fost să respingă sistematic efortul de românizare al întreprinderilor.
Autoritățile germane de la București au semnalat că prezența baronului la București începând cu toamna anului 1941 era foarte periculoasă
Este foarte probabil ca în timpul unor călătorii ale sale în capitală, von Neumann să fi atras atenția demnitarilor regimului. El a cheltuit sume uriașe de bani și a descoperit punctele slabe ale administrației Antonescu. Hilberg afirmă că baronul a fost cel care a oferit unui înalt funcționar 40 de milioane de lei, destinați armatei române. Scopul era anularea programului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei.
Von Neumann a încercat să-l contacteze pe Mitropolitul Nicolae Bălan, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania de Sud, pentru a interveni în favoarea evreilor. Cu ajutorul înaltului prelat ortodox a fost obținută anularea ordinului de deportare. Gestul și succesul lui Franz von Neumann pot fi explicate prin mai mulți factori: legăturile sale cu Statele Unite, unde tatăl său emigrase cu mult timp în urmă, și activitatea Consiliului Clandestin al Evreilor din București, unde rabinul-șef Alexander Safran a avut un rol la fel de important.
Odată anulat ordinul de deportare pentru Transilvania de Sud, unele dintre populațiile evreiești vecine din Ungaria, în special cele din Transilvania de Nord, au încercat să se salveze trecând granița în România.
Decizia guvernului maghiar din 1944 de a-și deporta evreii în lagărele de exterminare naziste a devenit rapid cunoscută de evreii din Transilvania de Nord. Unii dintre aceștia au încercat să se salveze refugiindu-se în Transilvania de Sud. Documentele de arhivă indică numeroase coridoare folosite de refugiați pentru a trece în partea română, cum ar fi: Cluj-Turda, Tinca în județul Bihor, Curtici-Arad-Timișoara și Nadlac-Arad. În cazul refugiaților din Ungaria în sudul Transilvaniei, s-a pus problema acordării permisiunii de tranzit prin regiunile românești pentru a le permite ulterior să emigreze în Palestina.
Hotărârea de admitere a refugiaților depindea de judecata comandanților locali
În mod obișnuit, instrucțiunile primite de Armată și Poliție erau modificate periodic. Uneori, birourile locale interveneau în favoarea protecției refugiaților, iar alteori pentru expulzarea lor. Printre cei mai radicali opozanți ai acceptării evreilor refugiați se numărau unii ofițeri români și liderii grupurilor etnice germane din regiunile de frontieră. La Turda, de exemplu, colaborarea dintre șeful Departamentului de Poliție, Cornel Brădean, comandantul Jandarmeriei, Gheorghe Craioveanu, și liderul comunității germane Carol Krauss, a blocat refugiul a 18 evrei din Cluj la 4 mai 1944.
Atât Wilhelm Filderman, președintele Comunității Evreiești din România, cât și rabinul-șef Alexandru Șafran au manifestat, în mod normal, o preocupare deosebită pentru salvarea evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria. Într-un schimb de corespondență cu primul-ministru al guvernului român, Filderman s-a angajat să asigure navele necesare evreilor veniți din Ungaria pentru a părăsi România. Într-o altă scrisoare adresată lui Mihai Antonescu la 27 iunie 1944, Filderman a sugerat ministrului de interne să ceară Armatei și Jandarmeriei „să tolereze trecerea frontierei evreilor veniți din Ungaria, chiar dacă aceștia nu vor fi înzestrați cu niciun document eliberat de autoritățile maghiare sau de cele românești”. La o analiză finală, în România, în ciuda eforturilor multora de a salva populația evreiască, situația evreilor refugiați din Ungaria era precară în august 1944:
„În București erau 710 evrei, Tîrgu-Jiu 250, Arad 120, Timișoara 80 și în Turda 30.”
