De ce a refuzat România să participe la negocierile de la Brest Litovsk?
La 15 decembrie 1917, armistițiul a fost încheiat pe Frontul de Est, iar la 22 decembrie 1917 au început negocierile de pace între Rusia și Puterile Centrale, la Brest Litovsk. Rusia bolșevică a încercat să își atragă toți aliații în aceste negocieri, dar Antanta a refuzat. Printre statele care au decis să nu ia parte la negocierile de la Brest Litovsk s-a numărat și România, în ciuda situației extrem de dificile în care se afla. Care au fost motivele care au stat la baza acestei decizii?
În contextul în care noul guvern bolșevic de la Petrograd și-a exprimat intenția de a ieși din război, România avea două opțiuni. Pe de o parte, guvernul român putea să urmeze modelul rusesc și să încheie o pace separată cu Puterile Centrale, putând eventual chiar să participe la negocierile de la Brest Litovsk. Pe de altă parte, guvernul român putea să mențină alianța cu Antanta și să încerce să se adapteze la noile realități ale Frontului de Est.
A doua opțiune era extrem de dificilă, având în vedere că Rusia era singurul stat din cadrul Antantei care avea o graniță comună cu România și care putea oferi sprijin direct. Ieșirea Rusiei din război a lăsat România singură pe Frontul de Est și fără posibilitatea de a obține ajutor direct din partea Aliaților. Situația României a fost complicată și de dorința ucrainenilor de a deveni un stat și de a obține independența față de Rusia. Pe teritoriul Ucrainei se aflau depozite ale armatei române, iar Kievul dorea să anexeze Bucovina și Basarabia, provincii cu populație majoritar românească.
Opoziția conservatoare de la București a îndemnat guvernul de la Iași să se alăture negocierilor de la Brest Litovsk și să încheie pacea cu Puterile Centrale. Cu toate acestea, guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu și de regele Ferdinand I a decis să mențină alianța cu Antanta. Generalul Constantin Coandă, atașatul militar român la STAVKA, înaltul comandament al forțelor armate din Imperiul Rus, a jucat un rol important în această decizie.
Generalul Coandă și-a încheiat misiunea la STAVKA la 3 decembrie 1917 și a plecat la Kiev, unde a luat legătura cu autoritățile ucrainene. Coandă a vorbit cu Symon Petliura, responsabilul cu afacerile militare din Rada [Parlamentul] de la Kiev, care l-a asigurat că Ucraina va rămâne atașată cauzei Antantei și că „va depune toate eforturile pentru a întări relațiile dintre Republica Ucraineană și România; că se bazează pe guvernul român pentru a asigura autonomia Basarabiei; că cele două fronturi – cel de Sud-Vest și cel românesc – nu formează decât unul singur; că va asigura satisfacerea nevoilor românești ca interes comun […]”.
Informațiile trimise de generalul Coandă au întărit opinia autorităților române în direcția continuării războiului alături de Antanta
Asigurările lui Petliura privind strângerea legăturilor dintre Ucraina și România și atașamentul Kievului față de cauza Antantei se vor dovedi a fi vorbe în vânt. Ucraina a fost primită ca stat independent în cadrul negocierilor de la Brest Litovsk și a încheiat pacea cu Puterile Centrale la 9 februarie 1918.
Noua situație a înrăutățit radical poziția României. Statul ucrainean era în mod evident ostil, iar în acest moment posibilitatea ca România să fie complet încercuită de o ofensivă a Puterilor Centrale era mult prea reală. Acest lucru a determinat România să cedeze în fața amenințărilor inamicului și să încheie o pace separată. Un tratat preliminar de pace a fost semnat la 5 martie 1918, la Buftea, de către reprezentanții României, Constantin Argetoianu, și cei ai Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.
Sursa: Europecentenary.eu
