Cum a reacționat Georges Clemenceau când a aflat că România și Rusia au semnat un armistițiu cu Puterile Centrale?
În aceste condiții, România nu a avut altă opțiune decât să accepte termenii armistițiului, în pofida așteptărilor aliaților săi din Europa de Vest. Când vestea că armistițiul cu Puterile Centrale fusese semnat de Rusia și România a ajuns la premierul francez Georges Clemenceau, acesta a suferit o criză de nervi.
Iată ce spunea Ionel Brătianu, potrivit amintirilor ambasadorului Franței în România, contele de Saint-Aulaire:
„După cum vedeți”, ne-a spus Brătianu, prezentându-ne suferințele țării sale, „am dușmanul în fața mea, în jurul meu, în spatele meu și chiar în propria mea țară, împiedicând orice mijloc de comunicare cu voi, singurii mei prieteni. Ce vreți să fac eu? „Pentru că noi (nr. Aliații) nu ne-am considerat datori în așa fel încât să răspundem: „Sacrifică-ți ultimul soldat”, eu și colegii mei aliați am semnat fără să punem întrebări scrisoarea cerută de Brătianu. Eu însumi o redactasem”.
Efectul asupra opiniei publice
Contele de Saint-Aulaire relatează că, la Paris, Clemenceau, când a aflat vestea, a răbufnit împotriva regelui Ferdinand al României, împotriva lui Brătianu și a lui însuși pentru că a semnat scrisoarea solicitată de Brătianu. La Paris era evident că România nu putea rezista singură în fața Puterilor Centrale. Știind acest lucru, ce l-a determinat pe Clemenceau să reacționeze în acest mod?
Răspunsul este dat tot de contele de Saint-Aulaire:
„La Paris, și în toate capitalele „marilor puteri”, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în toate statele democratice, evenimentele războiului nu erau judecate pentru importanța lor pe teren, ci pentru efectul lor asupra opiniei publice. În primul rând, trebuie să ai un „comunicat” bun. Or, armistițiul românesc a oferit un „comunicat” catastrofal, cu atât mai mult cu cât opinia publică, înșelată de optimismul oficial privind situația de pe Frontul de Est, nu era pregătită pentru o asemenea veste.
De la începutul războiului, a fost primul armistițiu încheiat de un aliat suveran, în ciuda clauzei care excludea orice negociere separată cu inamicul. În loc să o considere, așa cum cerea bunul simț, o consecință inevitabilă a păcii de la Brest-Litovsk, „uriașa trădare” a Rusiei a fost privită cu cea mai mare indulgență, iar România a fost trasă la răspundere. Cum să consideri că doar plătești un preț mare pentru triumful democrației în cel mai mare imperiu al lumii, dar în această Românie care își păstrează regele fără revoluție, ce rușine! Dar vina nu este a mea. De ce „Tigrul”, înfuriat împotriva mea, îmi cere capul?”.
Mai exista o explicație, de data aceasta de natură pur militară, dar total fantezistă
În unele cercuri militare și politice din Franța, liderii aliați sperau să folosească armata română ca pe o rezistență, un nucleu, în jurul căruia să construiască o coaliție antibolșevică menită să continue războiul în sudul Rusiei. Generalul Berthelot, comandantul Misiunii Militare din România, s-a declarat sceptic în legătură cu această idee, dar, constrâns de ordinele primite, a acceptat să încerce „imposibilul”.
Lăsată singură pe un front imens, armata română nu a putut rezista unei ofensive concentrate a Puterilor Centrale. Mai mult, liniile sale de aprovizionare erau blocate din cauza evenimentelor generate de preluarea puterii de către bolșevici și de consecința retragerii Rusiei din război.
