Cum a înfometat Iosif Stalin milioane de oameni în timpul foametei din Ucraina
La apogeul foametei ucrainene din 1932-1933, sub conducerea lui Iosif Stalin, oamenii înfometați cutreierau ținuturile rurale, căutând cu disperare ceva, orice să mănânce.
Foametea ucraineană – cunoscută sub numele de Holodomor, o combinație a cuvintelor ucrainene pentru „înfometare” și „a provoca moartea” – după o estimare, a luat viața a 3,9 milioane de oameni, aproximativ 13% din populație. Și, spre deosebire de alte perioade de acest fel din istorie cauzate de boli sau secetă, aceasta a fost cauzată de un dictator care dorea atât să înlocuiască micile ferme ucrainene cu ferme colective de stat, cât și să pedepsească ucrainenii independenți care reprezentau o amenințare pentru autoritatea sa totalitară.
„Foametea ucraineană a fost un caz clar de foamete provocată de om”, explică Alex de Waal, director executiv al Fundației pentru Pace Mondială de la Universitatea Tufts și autor al cărții din 2018, Mass Starvation: The History and Future of Famine (Istoria și viitorul foametei). El o descrie ca fiind „un hibrid… între o foamete cauzată de politici social-economice și una care vizează o anumită populație pentru represiune sau pedeapsă”.
În acele zile, Ucraina, situată de-a lungul Mării Negre, la vest de Rusia – făcea parte din Uniunea Sovietică, condusă de Stalin. În 1929, ca parte a planului său de a crea rapid o economie total comunistă, Stalin a impus colectivizarea, care a înlocuit fermele deținute și gestionate individual cu mari colectivități administrate de stat. Micii fermieri ucraineni, în mare parte fermieri de subzistență, s-au împotrivit renunțării la pământ și la mijloacele lor de trai.
Fermierii rezistenți etichetați drept „Kulaks”
Ca răspuns, regimul sovietic i-a luat în derâdere pe rezistenți ca fiind kulaci – țărani, care în ideologia sovietică erau considerați dușmani ai statului. Oficialii sovietici i-au alungat cu forța pe acești țărani de pe fermele lor, iar poliția secretă a lui Stalin a făcut în continuare planuri de deportare a 50.000 de familii de fermieri ucraineni în Siberia, scrie istoricul Anne Applebaum în cartea sa din 2017, Red Famine: Războiul lui Stalin împotriva Ucrainei.
„Stalin pare să fi fost motivat de obiectivul de a transforma națiunea ucraineană în ideea sa de națiune modernă, proletară și socialistă, chiar dacă acest lucru presupunea distrugerea fizică a unor segmente largi din populația sa”, spune Trevor Erlacher, istoric și autor specializat în Ucraina modernă și consilier academic la Centrul pentru Studii Ruse, Est-Europene și Eurasiatice al Universității din Pittsburgh.
Colectivizarea în Ucraina nu a mers prea bine
În toamna anului 1932 – cam în aceeași perioadă în care s-a sinucis soția lui Stalin, Nadejda Sergheevna Alliluyeva, care se pare că se opunea politicii sale de colectivizare – a devenit evident că recolta de cereale din Ucraina urma să nu atingă obiectivul planificatorilor sovietici cu 60%. S-ar putea să fi existat încă suficientă hrană pentru ca țăranii ucraineni să se descurce, dar, după cum scrie Applebaum, Stalin a ordonat apoi ca puținul pe care îl aveau să fie confiscat ca pedeapsă pentru că nu au îndeplinit cotele.
„Foametea din 1932-1933 a pornit de la decizii ulterioare luate de guvernul stalinist, după ce a devenit clar că planul din 1929 nu a mers atât de bine pe cât se spera, provocând o criză alimentară și foamete”, explică Stephen Norris, profesor de istorie rusă la Universitatea Miami din Ohio. Norris spune că un document din decembrie 1932, intitulat „Cu privire la procurarea cerealelor în Ucraina, Caucazul de Nord și Oblastul de Vest”, a ordonat cadrelor de partid să extragă mai multe cereale din regiunile care nu și-au îndeplinit cotele. De asemenea, se cerea arestarea șefilor de ferme colective care se împotriveau și a membrilor de partid care nu îndeplineau noile cote.
Decretele vizau „sabotorii” ucraineni
Între timp, Stalin, potrivit lui Applebaum, a arestat deja zeci de mii de profesori și intelectuali ucraineni și a eliminat cărțile în limba ucraineană din școli și biblioteci. Ea scrie că liderul sovietic a folosit deficitul de cereale ca scuză pentru o represiune antiucraineană și mai intensă. După cum notează Norris, decretul din 1932 „viza „sabotorii” ucraineni, a ordonat oficialilor locali să nu mai folosească limba ucraineană în corespondența lor și a luat măsuri drastice împotriva politicilor culturale ucrainene care fuseseră dezvoltate în anii 1920″.
Potrivit unui raport al unei comisii a Congresului SUA din 1988, când colectorii de recolte ai lui Stalin mergeau în mediul rural, foloseau stâlpi lungi de lemn cu vârfuri metalice pentru a scormoni podelele de pământ ale caselor țăranilor și pentru a cerceta pământul din jurul lor, în cazul în care aceștia ar fi îngropat depozite de cereale pentru a evita detectarea. Țăranii acuzați de ascundere de alimente erau de obicei trimiși la închisoare, deși uneori colectorii nu așteptau să aplice pedeapsa.
Pe măsură ce foametea se înrăutățea, mulți încercau să fugă în căutarea unor locuri cu mai multă hrană. Unii au murit pe marginea drumului, în timp ce alții au fost împiedicați de poliția secretă și de sistemul de pașapoarte interne al regimului. Țăranii ucraineni au recurs la metode disperate în încercarea de a rămâne în viață, potrivit raportului Comisiei Congresului. Ei au ucis și au mâncat animale de companie și au consumat flori, frunze, scoarță de copac și rădăcini.
„Politicile adoptate de Stalin și de adjuncții săi ca răspuns la foamete după ce aceasta a început să cuprindă zona rurală ucraineană constituie cea mai semnificativă dovadă că foametea a fost intenționată”, spune Erlacher. „Cetățenii și oficialii locali au pledat pentru ajutor din partea statului. Valuri de refugiați au fugit din sate în căutare de hrană în orașe și dincolo de granițele Republicii Sovietice Ucrainene.” Răspunsul regimului, spune el, a fost de a lua măsuri care le-au înrăutățit situația.
Până în vara anului 1933, în unele dintre fermele colective mai rămăseseră doar o treime din gospodării, iar închisorile și lagărele de muncă erau blocate la capacitate maximă. Cum nu mai rămăsese aproape nimeni care să crească recoltele, regimul lui Stalin a relocat în Ucraina țărani ruși din alte părți ale Uniunii Sovietice pentru a face față lipsei de forță de muncă. Confruntat cu perspectiva unei catastrofe alimentare și mai ample, regimul lui Stalin a început, în toamna anului 1933, să reducă colectările.
