Cum au ajuns bulgarii și găgăuzii să își găsească „libertatea în Moldova”?
Victoriile remarcabile obținute de armatele rusești împotriva otomanilor în Moldova și Valahia în anii 1739, 1768-1774, 1787-1791, precum și promovarea credinței ortodoxe rusești au jucat un rol important în declanșarea proceselor de migrație ale bulgarilor, găgăuzilor, sârbilor și macedonenilor către „noile regiuni obținute” în regiunea dintre Prut și Nistru, precum și pe malul stâng al Nistrului.
În anul 1751, contele A. Bestujev-Riumin, ambasadorul rus la Viena, a adresat împărătesei o „Cerere a popoarelor pravoslavnice” din partea sârbilor, macedonenilor, bulgarilor și volohilor, solicitând ca aceste popoare să fie primite sub supunerea veșnică a Rusiei. În același an, împărăteasa Elizaveta Petrovna a aprobat cererea și a semnat un decret prin care se permitea strămutarea popoarelor balcanice „de rit grecesc” în Rusia.
Procesul de relocare a găgăuzilor și bulgarilor în regiunea Pruto-Nistreană din Moldova a avut loc într-un mod gradual, desfășurându-se în trei faze distincte:
„1. Veacul al XVI-lea − prima jumătate a veacului al XVIII-lea;
2. Jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea începutul veacului al XIX-lea;
3. Anii 1819-1857.”
Conform relatărilor istorice bulgare, în anul 1589, satul Ceadîr (cunoscut în prezent sub numele de Ceadîr-Lunga) a fost fondat ca o așezare a bulgarilor. În acea perioadă, teritoriul respectiv se afla sub dominația tătarilor nogai. La rândul lor, găgăuzii s-au stabilit în satul Tomai, venind din regiunea Dobrogea de Nord. Ulterior, în anul 1819, comunitatea găgăuzilor din Tomai (din raionul Leova) s-a mutat în satul Tomai din raionul Ceadîr-Lunga.
Din nefericire, mișcările populației în regiunea Bugeac până în 1812 sunt extrem de dificil de reconstituit, deoarece teritoriul respectiv a fost abandonat de otomani și lăsat în mâinile tătarilor.
Potrivit informațiilor preotului D. G. Ceakir, strămoșii săi, împreună cu întregul lor cătun, s-au stabilit în localitatea Ceadîr (în prezent, raionul Leova) în anul 1790. El menționează că înainte de sosirea lor, în acea zonă trăiau bulgari de confesiune ortodoxă cunoscuți sub numele de „găgăuzi„. Dorința tot mai mare a Rusiei de a-și extinde influența în Balcani, evidențiată prin războaiele ruso-turce, decretele imperiale din 1751-1752 și manifestul din 1763, a stimulat tendințele migratorii ale popoarelor creștine subjugate din regiunea Balcanilor.
În anul 1732, o comunitate de găgăuzi din sudul Dunării s-a relocat în localitatea Vulcănești (astăzi orașul Vulcănești). Ulterior, în 1806, încă 289 de familii din Balcik (Bulgaria) au ajuns în aceeași zonă.
Asemenea celor veniți anterior, aceștia trăiau în comunitate cu tătarii nogai
Potrivit cercetătorilor I. Grec și N. Cervencov, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, un număr semnificativ de bulgari și găgăuzi, originari din regiunile sudice ale Dunării, și-au găsit căminul în orașele de la Bugeac, Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) și Bender. Numărul coloniștilor din Bugeac depășea deja 8000 către anul 1806, reflectând o comunitate înfloritoare. Însă migrația masivă a bulgarilor și găgăuzilor pe pământurile dintre Prut și Nistru a avut loc în timpul Războiului ruso-turc din 1806-1812, în urma eliberării Moldovei de Est de sub dominația otomană. Acest eveniment a deschis calea pentru stabilirea lor în aceste teritorii fertile și a marcat un moment important în istoria lor.
Ca urmare a acestor evenimente, aproximativ 27 000 de bulgari și găgăuzi din regiunile sudice de la Dunăre au găsit adăpost în raioanele de sud ale Moldovei, între Prut și Nistru. În fazele inițiale, aceștia s-au stabilit în orașe și în câteva localități mici cu populație tătărească. Cu toate acestea, într-un interval scurt de timp, ei s-au stabilit pe terenurile „cazone” (pământuri deținute de stat), exploatându-le și fondând comunități noi. La acea vreme, au apărut aşezările noi, precum Karagaci, Cubei, Enichioi, Tabaki, Ceadîr-Lunga, Comrat și Satalîk-Hadji, unde bulgarii și găgăuzii și-au găsit locuințe și și-au fondat comunități prospere.
