În timpul marii crize economice de la începutul anilor 1930, hoții români își intensificaseră atacurile deoarece prăzile erau tot mai mici, dar, spre disperarea judecătorilor de instrucție, deveniseră imuni la bătaie.
Faptul s-a petrecut pe la ora 7 seara.
Doamna ţinea poşeta cu şnurul trecut pe după mână. Deci, orice încercare de-a i-o smulge ar fi fost imposibilă. Ar fi simţit.
Şi totuş prin dreptul Teatrului Naţional, s-a trezit că ţine în mână altă poşetă decât aceea cu care plecase de acasă.
O poşetă ordinară de muşama. Înăuntru un jurnal învelit şi câteva petricele. Poşeta cu cei 8.000 lei şi ceasul dispăruse. Pungaşul îi tăiase şnru l cu o nem aipom enită îndem ânare şi în locul ei agăţase, de şnurul tăiat, o alta, cu ajutorul unei undiţe subţiri şi fine.
Toată această operaţie trebuie să se fi petrecut în câteva secunde, în câteva clipiri de ochi, în vreme ce păgubaşa se strecura prin mulţimea străzii.
Or, după atâta îndrăzneală şi agerime nu putea fi decât opera lui Şoricel, a celui mai mare pungaş bucureştean.
Poliţia i-a făcut o percheziţie acasă şi l-a adus spre cercetare, chiar în seara aceea.
Pungaşii cei mai mari ai Bucureştilor, aveau domiciliul stabil, ca orice om cu rost şi stare socială determinată.
Marele pungaş de buzunare era înscris la biroul populaţiei, avea bilet de identitate – pe care însă nu-l poartă niciodată la el. Era însurat şi câteodată are şi copii legitimi.
Pungaşul de buzunare cu reputaţia stabilită n-avea nici un interes să locuiască la adrese necunoscute poliţiei. Lucrurile furate nu şi le ducea acasă. Avea tăinuitori şi prieteni. Locuinţa lui era gata deci oricând pen tru percheziţie.
