Cu toate acestea, mai puțin cunoscuți au fost echivalentul german, care au fost desfășurați pe măsură ce conflictul se apropia de final și bombardamentele aeriene aliate se intensificau. Acești oameni erau cunoscuți sub numele de Sonderkommando „Elbe”, forța germană de kamikaze.
Raidurile aeriene aliate deasupra Germaniei
Până în 1944, Aliații și-au intensificat bombardamentele asupra Germaniei, în încercarea de a slăbi forțele, eforturile de producție și moralul inamicului. La începutul anului următor, au lansat numeroase atacuri aeriene. La Dresda, Royal Air Force (RAF) și Forțele Aeriene ale Armatei SUA (USAAF) au colaborat pentru a forma o forță de 1.200 de bombardiere care au lansat patru atacuri în oraș, ucigând peste 25.000 de persoane.
La scurt timp după aceea, o forță RAF de peste 1.000 de persoane a bombardat Essen, în timp ce USAAF a continuat să bombardeze căile ferate germane. Apoi au început un atac îndelungat asupra Berlinului, folosind 1.221 de bombardiere aliate și avioane de vânătoare de sprijin pentru a învinge Luftwaffe care se apăra. Acestea au fost doar câteva dintre raidurile aeriene lansate de Aliați pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșit, multe dintre celelalte forțe aeriene ale acestora fiind trimise în adâncimea Germaniei pentru a ataca aerodromurile.
Formarea Sonderkommando „Elbe” ca un ultim efort disperat
Ca răspuns la aceste atacuri, Luftwaffe a decis să creeze o unitate neconvențională, Sonderkommando „Elbe”. Aceasta a fost condusă de Oberst Hans-Joachim „Hajo” Herrmann, un pilot german. Recrutarea pentru această forță specială a început spre sfârșitul anului 1944, deși pregătirea era limitată, piloții având nevoie doar de cele mai elementare abilități pentru a decola și a-și controla avioanele.
Herrmann a căutat un grup de voluntari cu vârste cuprinse între 18 și 20 de ani, care să fie dispuși să își direcționeze avioanele în zonele vulnerabile ale bombardierelor aliate. Dacă ar fi fost capabili, s-ar fi salvat, dar se putea foarte bine să se transforme într-o misiune sinucigașă. Cei mai mulți dintre bărbații care s-au oferit voluntari crescuseră cu propaganda germană din perioada războiului și erau dispuși să se sacrifice pentru cauza percepută, motto-ul unității lor traducându-se prin „loial, viteaz, ascultător”.
Zborul pe Messerschmitt Bf 109G în misiuni kamikaze
Obiectivul lui Herrmann pentru Sonderkommando „Elbe” era să pună în aer suficienți dintre acești piloți pentru a-i determina pe Aliați să își retragă bombardierele și să se regrupeze pentru câteva luni, permițând Luftwaffe să facă același lucru. Pentru a face acest lucru, ei au folosit Messerschmitt Bf 109G, unul dintre cele mai des folosite avioane germane.
În comparație cu Bf 109-urile normale, cele pilotate de Sonderkommando „Elbe” au fost golite de cea mai mare parte a echipamentului, pentru a le face mai ușoare, mai rapide și mai ușor de manevrat. Aveau puțin blindaj și armament, cu excepția unei singure mitraliere, de obicei o MG 131. În mod obișnuit, Bf 109G era echipat cu patru arme automate. În plus, piloții primeau doar 60 de cartușe pe misiune, raționamentul fiind acela că, într-o cursă sinucigașă, nu ar fi avut nevoie de mai mult.
Singura și unica misiune a Sonderkommando „Elbe”
În ciuda dorinței lui Herrmann de a pune laolaltă o forță mare, Germania pur și simplu nu a avut acces la suficient combustibil. În schimb, s-a ales cu 180 de piloți, care au fost desfășurați în prima – și ultima – misiune la 7 aprilie 1945. În această zi, Aliații au părăsit Anglia cu o forță de 1.300 de Boeing B-17 Flying Fortresses și Consolidated B-24 Liberators, în drum spre a ataca fabricile de petrol și de armament din apropierea Hamburgului, precum și aerodromurile germane.
Ieșit din comun, însă, a fost faptul că au fost întâmpinați de întreaga forță din Sonderkommando „Elbe”. Planul Luftwaffe era ca forța lor de Messerschmitt Me 262 să atace avioanele de vânătoare aliate, în timp ce Bf 109G-urile să atace țintele mai mari. Din cei 180 de piloți desfășurați, 120 au angajat cu succes bombardierele. Dintre aceștia, doar 15 și-au lovit țintele și doar opt avioane aliate au fost distruse.
Deși cifrele au fost scăzute, efectul inițial pe care Sonderkommando „Elbe” l-a avut asupra Aliaților a fost imens. Bombardierele nu aveau de unde să știe că vor întâlni piloți kamikaze germani. Odată ce și-au dat seama ce se întâmpla, planul nu a mai avut același efect. Atât bombardierele, cât și avioanele de vânătoare care le însoțeau au doborât pur și simplu toate avioanele despre care credeau că încearcă să le lovească.
Pagube notabile ale Sonderkommando „Elbe” în timpul misiunilor kamikaze
Deși desfășurarea generală a Sonderkommando „Elbe” a fost un eșec, aceștia au obținut o serie de succese pe parcursul asaltului din 7 aprilie 1945. Unteroffizier Heinrich Rosner a doborât B-24-ul de frunte, Palace of Dallas, al Grupului de bombardament 389 (greu) și a supraviețuit scăpând din Bf 109G. În mod similar, pilotul Heinrich Henkel a doborât B-24 Sacktime.
Ceilalți piloți, însă, au avut mult mai puțin succes. Leutnantul Hans Nagel a doborât un B-17 de la 490th Bombardment Group, dar a fost ucis în timp ce îl izbea pe al doilea. Fähnrich Eberhard Prock a lovit, de asemenea, un B-17 și a reușit să se salveze. Cu toate acestea, unul dintre piloții P-51 Mustang nord-americani aliați l-a împușcat și l-a ucis înainte de a ajunge la sol.
În cele din urmă, atacul kamikaze a fost un eșec masiv pentru Luftwaffe, Aliații distrugând peste 300 de avioane germane. În săptămâna următoare, au distrus alte 700 de avioane. Sonderkommando „Elbe” nu a mai zburat niciodată din cauza pierderilor mari atât de piloți, cât și de avioane.
