Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Motivele halucinante pentru care Aliații au prelungit cel de-al Doilea Război Mondial

Campania Aliaților în Normandia din iunie-august 1944 se află pe un loc important în registrele istoriei militare. Chiar și feldmareșalul Erwin Rommel, comandantul suprem german în Normandia, a fost impresionat de amploarea acestei acțiuni.

„Din punct de vedere tehnic și strategic, debarcarea din Normandia a fost o realizare strălucită de primă clasă”, a declarat el. „Funcționarea mașinii de luptă aliate, cu toată complexitatea ei, m-a surprins chiar și pe mine”.

Mulți oameni au afirmat că istoria războiului a fost scrisă de învingători. Campania din Normandia a fost prezentată în mare parte ca o poveste de succes a aliaților triumfători.

Urmărirea unui obiectiv comun – înfrângerea Axei – a menținut uneori un parteneriat dificil. „Profunzimea, amploarea și scopul alianței”, spune istoricul Niall Barr, „dintre Marea Britanie și Statele Unite… este greu de înțeles chiar și acum”.

Deși a fost victorioasă, campania din Normandia a fost departe de a fi perfecta

Deciziile de comandă ale liderilor Operațiunii Overlord rămân controversate. Invazia inițială a fost la un pas de eșec și a fost urmată de două luni de blocaj pe teren. Avansarea finală nu a produs o victorie rapidă, ci mai degrabă o luptă sângeroasă de 11 luni pentru a pune capăt războiului în Europa.

Problemele de conducere ale aliaților au generat numeroase întrebări controversate care persistă și în prezent. De ce Caen, obiectivul principal al Zilei Z, nu a fost capturat în aceeași zi, ci câteva săptămâni mai târziu? De ce deschiderea portului vital Anvers a fost amânată cu aproape trei luni? De ce a oprit Eisenhower înaintarea fără opoziție a lui Patton în Germania prin Zidul de Vest?

Pentru unele răspunsuri, vom examina dosarele de conducere ale celor doi comandanți principali

Dwight David Eisenhower a fost catapultat de la o poziție obscură într-o mică armată pe timp de pace la un rol major în formarea treptată a armatei americane victorioase în timpul campaniilor din Africa de Nord, Sicilia și Europa de Nord-Vest. Și-a dezvoltat cu atenție abilitățile de comandă, de tact și diplomație și a promovat dezvoltarea unității aliaților. În timpul Operațiunii Overlord, a controlat acțiunile comune ale forțelor terestre, maritime și aeriene la o scară mai mare decât se experimentase vreodată până atunci. Armata sa aliată integrată, deși compusă în mare parte din trupe britanice, canadiene și americane, conținea și contingente din multe națiuni invadate.

Eisenhower a acționat mai degrabă ca un arbitru în cadrul alianței decât ca un soldat. El a ținut aliații uniți în momentele de criză, dând dovadă de un grad uimitor de autodepășire în fața unor lideri uneori insultători și intimidanți, printre care Churchill, Roosevelt, Marshall, Brooke și de Gaulle. A gestionat această distribuție dificilă de lideri folosind compromisuri delicate care au dus în cele din urmă la o situație victorioasă în Europa. Ike a petrecut nenumărate ore răspunzând la argumente dificile și emoționale folosind o manieră conciliantă care i-a diluat propria autoritate.

Cea mai mare limitare a lui Eisenhower a fost reticența sa de a-și exercita prerogativele de comandant suprem în deciziile de pe câmpul de luptă

Toleranța conștiincioasă a lui Ike a devenit uneori o povară. Când câmpul de luptă cerea un lider cu un plan de acțiune, el nu a reușit să intervină de fiecare dată în calitate de comandant-șef. A evitat să dea ordine directe lui Montgomery, Bradley, Patton și altora. În schimb, a emis instrucțiuni vagi și stufoase care le dădeau o mare libertate tactică în alegerea propriilor obiective. Acest lucru a dus la unele dintre cele mai mari greșeli tactice ale campaniei din Normandia, cum ar fi Falaise.

Brooke și Montgomery îl considerau pe Ike neexperimentat și lipsit de viziune strategică. Ei au petrecut mult timp și au depus mult efort pentru a critica abilitățile și deciziile lui Ike, în loc să coopereze cu acesta. În plus, au desfășurat o campanie subtilă pentru a-l forța pe Eisenhower să renunțe la poziția sa.

Montgomery, un comandant necinstit

Primul titlu de glorie al lui Montgomery a fost victoria de la El Alamein. Această faimă a decurs în mare parte din propaganda auto-creată, preluată și înfrumusețată (cu beretă cu tot) de presa britanică. Bătălia de la El Alamein și crearea mitului Monty au fost mijloace pentru stimularea optimismul publicului într-o Mare Britanie obosită de război.

În calitate de comandant general terestru pentru Ziua Z, Montgomery a conceput un plan operațional detaliat, dar prea ambițios, pentru o debarcare imediată prin orașul Caen și prin zona de garduri din Normandia către câmpia de coastă. Când acest plan a eșuat în Ziua Z, a negat că acesta ar fi fost scopul planului său. A fost nevoie de șase bătălii între 6 iunie și 18 iulie pentru ca forțele lui Montgomery să captureze Caenul. Trupele americane au fost apoi forțate să lupte pe terenuri accidentate, fără a avea echipamentul și pregătirea necesară. Prudența lui Montgomery și eșecul de a urmări inamicul au persistat pe tot parcursul campaniei din Normandia.

În interacțiunile sale cu alți ofițeri superiori, el și-a impus fără încetare propriile idei și nu a luat în considerare argumentele colegilor sau superiorilor săi militari.

Orgoliul său monumental a fost afișat în mod flagrant atunci când un reporter i-a cerut să numească „cei mai mari trei comandanți din istorie”. Monty a răspuns: „Ceilalți doi au fost Alexandru și Napoleon”. Această afirmație nu a fost făcută în glumă.

Eșecurile ulterioare ale conducerii

Închiderea zonei de la Falaise a fost o victorie majoră a aliaților, dar a fost și un eșec semnificativ în ceea ce privește scurtarea războiului. Cei trei comandanți aliați de rang înalt de pe teren, Eisenhower, Montgomery și Bradley, împart responsabilitatea pentru acel haos.

Indecizia personală, precauția și teama, lipsa de coordonare între grupurile de armate și ciocnirea orgoliilor au contribuit la o victorie mult mai puțin strategică. Întârzierea închiderii zonei de la Falaisei a permis ca cel puțin 200.000 de soldați germani și 40 de generali să scape de capturare. În următoarele opt luni, aceste forțe au permis Germaniei să încetinească în mod semnificativ marșul Aliaților spre Berlin. Această oportunitate ratată a prelungit războiul până în 1945. În retrospectivă, Eisenhower a recunoscut că, dacă i-ar fi ordonat lui Patton să închidă breșa de la Argentan, „ar fi putut să ne câștige o bătălie totală de anihilare”.