Aceste întrebări îi fascinează de ani de zile pe istorici, cercetători și scriitori. Sfântul Graal apare în legendele regelui Arthur, în poezia medievală, în cărțile de succes ale lui Dan Brown, în franciza Indiana Jones și, bineînțeles, în filmul de comedie britanic Monty Python și Sfântul Graal. Cel mai recent, relicva apare în documentarul Netflix 2023 Mysteries of the Faith (Misterele credinței).
Ce este Sfântul Graal?
Dar adevărata istorie a obiectului este la fel de curioasă ca și locația sa. Referiri trecătoare la „cupe” în Biblie au fost legate de Sfântul Graal, dar acesta a devenit mult mai mult decât un simplu potir în ultimii 2.000 de ani.
Astăzi, Sfântul Graal este considerat o relicvă creștină importantă, care, potrivit unor legende, poate oferi tinerețe și fericire veșnică. Dar Biblia face doar referiri trecătoare la cupe care ar putea fi Graalul.
După cum explică Christianity.com, nu există niciun verset biblic care să descrie în mod specific Sfântul Graal sau puterile sale. Dar există anumite rânduri din Scriptură care ar putea face referire la acest obiect. În Luca 22:20, de exemplu, care descrie Cina cea de Taină, Iisus ia o cupă și le spune ucenicilor săi: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi”.
De asemenea, în Marcu 15:23 se menționează modul în care i se oferă lui Iisus vin amar în timp ce se afla pe cruce: „I-au oferit vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat”. Cu toate acestea, nici acolo nu există o referire directă la Sfântul Graal.
Așadar, cum a ajuns să fie considerat o relicvă creștină puternică?
Deși ideea Sfântului Graal poate proveni din tradițiile păgâne celtice și romane antice, ea a fost încorporată în legenda creștină în timpul Evului Mediu. Istoria relatează că lucrarea neterminată Conte del Graal (Povestea Graalului) a lui Chrétien de Troyes, sau Perceval, a prezentat pentru prima dată Graalul ca pe un obiect divin în 1180. Două decenii mai târziu, Robert de Boron a legat Sfântul Graal, Cina cea de Taină și răstignirea lui Iisus Hristos în poemul său Joseph d’Arimathie.
Aceste lucrări și altele au pliat Sfântul Graal în legenda regelui Arthur. Ele descriu modul în care cavaleri precum Perceval și Sir Galahad au căutat obiectul divin, care este descris ca un vas cu puteri miraculoase.
Din acest moment, Sfântul Graal – și căutarea lui – a devenit o piatră de temelie a literaturii occidentale. De asemenea, a ridicat obiectul de la statutul de obiect aparte în Biblie la cel de relicvă creștină importantă.
Deci, dacă Sfântul Graal este real, atunci unde se află?
Poveștile fictive plasează Sfântul Graal în diferite locuri. În Indiana Jones și ultima cruciadă, Graalul este găsit în „Canionul semilunii” din Petra, Iordania. În „Codul lui Da Vinci”, de Dan Brown, Sfântul Graal nu este deloc un obiect, ci o referință la pântecele Mariei Magdalena.
Alte mituri plasează Sfântul Graal în altă parte. Anumite legende susțin că Iosif din Arimateea a adus obiectul la Glastonbury, în Anglia, și l-a îngropat acolo. Credincioșii acestei legende susțin că acesta este motivul pentru care apele din zonă curg roșii – pentru că se mișcă prin sângele lui Hristos – deși oamenii de știință spun că este doar din cauza oxidului de fier roșu din sol.
În rest, teoriile despre locul în care poate fi găsit Sfântul Graal variază foarte mult. Unii cred că este pierdut în canalele din Ierusalim, în timp ce alții cred că este ascuns în America. De asemenea, Sfântul Graal a fost „găsit” în orașul antic Antiohia, în Toledo, Ohio, și în alte 200 de locuri din Europa.
În 2014, o carte intitulată Kings of the Grail (Regii Graalului) a sugerat că o cupă păstrată în Bazilica San Isidoro din León, Spania, ar putea fi obiectul divin. Autorii acesteia susțineau că au găsit dovezi în manuscrise egiptene antice că Sfântul Graal a fost dus de la Ierusalim la Cairo, unde a ajuns în mâinile unui emir care a domnit în Spania. Emirul ar fi dăruit potirul regelui Ferdinand, iar apoi acesta a ajuns în bazilica din secolul al XI-lea.
Datarea potirului sugerează într-adevăr că a fost fabricat între 200 î.Hr. și 100 e.n. Acest lucru și documentația istorică, scriu autorii, sugerează că potirul a fost, de fapt, o cupă care a fost folosită la Cina cea de Taină (deși este imposibil de stabilit dacă Iisus a băut din ea).
Însă Bazilica San Isidoro nu este singura biserică spaniolă care pretinde că adăpostește Sfântul Graal. Catedrala din Valencia pretinde, de asemenea, că îl deține. La fel ca și bazilica din León, ei spun că au dovezi care să ateste acest lucru.
„Întotdeauna spun că [dovezile] sunt ca niște crenguțe dintr-un copac”, a explicat José Verdeguer, curatorul patrimoniului istorico-artistic al Catedralei din Valencia, într-un interviu acordat BBC. „Dacă ai doar un singur băț, acesta se rupe ușor. Dar dacă unești 50, nu le mai poți rupe. Aici, sunt multe argumente împreună și nu mai este ușor să le rupi”.
Catedrala din Valencia spune că Sfântul Graal a fost dus de Sfântul Marcu, un discipol al Sfântului Petru, de la Ierusalim la Roma. Când s-a aflat la Roma, a fost folosit de primii papi (inclusiv de Sfântul Petru, pe care tradiția romano-catolică îl definește ca fiind primul papă) pentru a conduce Euharistia.
„Sfântul Petru, primul papă, a dus paharul la Roma”, a explicat un însoțitor al bisericii unui jurnalist BBC în 2018. „Ei erau singurele persoane care puteau să țină slujba, așa că Sfântul Petru și restul au folosit paharul pentru Euharistie, considerându-l ca fiind cel folosit de Hristos. Apoi, când împăratul Valerian a început să-i persecute pe creștini [din anul 257 e.n.], acesta a fost trimis la Huesca, în Spania, pentru că nu mai era în siguranță la Roma”.
Se pare că obiectul a fost mutat prin Spania până în secolul al XV-lea, când a fost adus la Valencia
Și, la fel ca și în cazul potirului din León, există dovezi fizice care ar putea susține afirmația Valenciei. Un studiu realizat în anii 1960 a descoperit că paharul este făcut dintr-un anumit tip de piatră de agat, care a fost găsită doar între Palestina antică și Egipt. De asemenea, a fost datat în secolul I sau II î.Hr. și cercetătorii spun că paharul seamănă cu o cupă evreiască kiddush, sau cupa de binecuvântare, care este cea pe care Iisus ar fi folosit-o probabil la Cina cea de Taină.
