Războiul Civil Spaniol, câmpul de luptă al fascismului și comunismului. De ce nu au intervenit democrațiile?
Reporterii de știri se amestecă printre membrii Brigăzii Internaționale; 1937.
Conflictul dintre facțiunile republicane și naționaliste din Spania a generat o mobilizare a voluntarilor fără precedent de la cruciade încoace, cu peste 35.000 de bărbați și femei din aproape toate țările, plus coloniile existente la acea vreme, care s-au alăturat luptei împotriva lui Franco și a fasciștilor spanioli între 1936 și 1939. Acest lucru a făcut ca Brigăzile Internaționale să fie în esență diferite de mercenarii din Legiunea Străină Franceză, care a fost înființată în 1831 ca o armă de impunere colonială a armatei franceze.
„Realizările militare și angajamentul umanitar al atâtor persoane sunt uimitoare. Majoritatea ar trebui să fie amintiți cu respect; mulți dintre ei merită admirație, chiar și cei al căror dosar individual nu este perfect. Greșelile omenești nu ar trebui să le diminueze acest lucru”.
Aceasta este concluzia la care a ajuns cercetătorul Rob Stradling după ce a analizat îndeaproape situația sumbră în care s-au aflat Brigăzile. Erau bombardați de naziști pe de o parte și, pe de altă parte, erau amenințați în spatele liniilor de ucigașii lui Stalin.
„Șansele de a se întoarce acasă nevătămați” erau „undeva sub 50 la sută”
Subantrenați și slab echipați, voluntarii internaționali au fost aruncați în luptă împotriva unei armate profesioniste create de colonialismul spaniol în nordul Africii. Pierderile rezultate au fost mari. Istoria lui Giles Tremlett, The International Brigades: Fascism, Freedom and The Spanish Civil War (Fascismul, libertatea și războiul civil spaniol) detaliază pierderile pe care le-au avut Brigăzile ca „trupe de șoc” sacrificate. Tremlett scrie că „șansele de a se întoarce acasă nevătămați” erau „undeva sub 50 la sută”. Cei luați prizonieri erau adesea împușcați, iar trupurile le erau mutilate.
Deși un tratat de neintervenție trebuia să împiedice alte națiuni să se implice în Spania, Italia și Germania au trimis în mod vădit trupe și arme pentru a-l susține pe Franco. Italia avea chiar submarine care scufundau nave în largul coastelor spaniole. De fapt, puterile fasciste au declanșat războiul prin transportarea pe calea aerului a armatei lui Franco, inclusiv a mercenarilor marocani, prin Strâmtoarea Gibraltar. Pentru viitoarea Axă, Spania a devenit locul în care se desfășurau prototipuri de blitzkrieg și atacuri aeriene devastatoare asupra unor ținte civile, cel mai bun exemplu fiind orașul basc Guernica.
Viitorii Aliați nu au intervenit
Viitorii Aliați din cel de-al Doilea Război Mondial au fost mai preocupați de bolșevism decât de Hitler și Mussolini, deoarece Uniunea Sovietică a fost cea care a sprijinit cel mai mult Republica Spaniolă din punct de vedere militar. Concluzionăm că Aliații nu au intervenit în Războiul Civil spaniol din motive politice și strategice, dar și din cauza dorinței de a evita o nouă conflagrație majoră în Europa.
Marea Britanie și Franța au adoptat o poziție de neutralitate, deoarece nu doreau debutul unui alt conflict major în Europa. De asemenea, Statele Unite ale Americii, sub președintele Franklin D. Roosevelt, urmau o politică de non-intervenție în conflictele europene și și-au menținut această poziție și în timpul Războiului Civil din Spania.
Pe de altă parte, cum am menționat și mai sus, Uniunea Sovietică a oferit sprijin militar și logistic guvernului republican spaniol, dar nu a intervenit direct în conflict întrucât erau preocupați să evite un război direct cu statele europene occidentale. Brigăzile Internaționale au fost o operațiune a Internaționalei Comuniste (Comintern), dirijată de la Moscova. Nu toți voluntarii erau comuniști și nu toți comuniștii erau staliniști, dar mâna totalitară a Moscovei se potrivea cu greu într-o apărare declarată a democrației republicane.
Mulți dintre voluntari își vedeau participarea pur și simplu ca pe o luptă împotriva fascismului și, dacă pierdeau, ca pe un preludiu la un nou război mondial, care, de fapt, a început la șase luni după ce Franco a capturat Madridul, la 1 aprilie 1939. Hitler și Mussolini au fost foarte încurajați de abordarea lipsită de implicare a democrațiilor. Mai târziu, pe frontul intern al Războiului Rece, participanții americani aveau să fie etichetați în mod suspect drept „antifasciști prematuri”.
