Marcel Duchamp (1887-1968) și Dadaismul
Motivația artiștilor dadaiști: distrugerea lumii artei și, în genere, a tuturor normelor, regulilor, ideilor vechiului establishment, pe care îl considerau responsabil de măcelul între țări și popoare care a fost Primul Război Mondial. Prin urmare, nu e de mirare că scurta, dar eficienta, mișcare de revoltă artistică, politică și socială (1916-1923) s-a născut în neutra Elveție, la Zürich. Întâmplător sau nu, aflat în Tahiti, Gauguin trimitea o scrisoare prin care își exprima nevoia „să ajungă și mai departe decât la caii Partenonului, până la calul de lemn al copilăriei”, cuvintele infantile care par a ieși din gura unui copil, „dada” fiind tocmai echivalentul acestui obiect. Pentru că tocmai pompozitatea și solemnitatea exacerbate din artă voiau dadaiștii adunați la Cabaret Voltaire de Hugo Ball și Tristan Tzara să le ridiculizeze și elimine, nu trebuie considerat că dadaismul a fost doar o mișcare nihilistă, de ruptură. Chiar dacă artistul dadaist par excellence asupra căruia am să mă opresc, Marcel Duchamp, a rămas „singurul creator contemporan rămas fidel atitudinii de refuz”, mișcarea artistică a avut marele merit de a pune sub semnul întrebării câteva locuri comune din domeniul artei, revoluționând astfel această mișcare.
Deși se prezentau ca artiști anarhici, anti-orice, fără a se revendica de la nimeni și nimic, dadaiștii –– în special Tristan Tzara, poate cel mai important ideolog al mișcării prin cele 7 Manifestele Dada și „cel dintâi scriitor român care a făcut o carieră internațională” –– învățaseră foarte bine de la creatorul futurismului italian, F.T. Marinetti, cum să șocheze și să atragă atenția, cum să se promoveze.
Principiul: Același care îi animaseră și pe decadenții poeți francezi, épater les bourgeois
Căci n-ai putea numi altfel acțiunile dadaiștilor din cadrul happening-urilor de la Cabaret Voltaire, unde beți și drogați, începeau să producă cea mai plină de sens scălămbăială, înjurând și dansând în costumele lor bizare: cum altfel să denunți mai aprig și acid minciuna ordinii sociale promise, a păcii și stabilității?
În poezie, dadaiștii creau prin decuparea cuvintelor din articolele de ziar, care erau apoi amestecate, poemul rezultând din extragerea lor aleatorie. Dacă Picasso și Braque adunau obiective din propriile lor ateliere pentru a-și crea colajele prin celebra tehnică papier collé, Kurt Schwitters a mers și mai departe. Aduna nimicuri, dar nu ale artistului, ci ale omului de rând: bilete de tramvai, mucuri de țigară, sârme etc. Gunoaie care, împreunate, generau artă. Marcel Duchamp a împins ideea până la paroxism: Fântâna (1917) e un pisoar care nu e integrat într-un complex artistic amplu și asupra căruia nu s-a intervenit aproape deloc. Astfel devenea Duchamp unul dintre fondatorii dadaismului, curent despre care afla în 1916 pe când era la New York. Artistul căuta prin creațiile sale să provoace mintea privitorului. Opera sa era despre idei, ceea ce nu însemnă că până și un pisoar sau alte ready-made-uri de-ale lui Duchamp sunt inestetice.
Duchamp a fost artistul care a ilustrat cel mai fidel profilul creatorului nietzschean, opera lui, de la ready-made-uri și arta cinetică până la Marea sticlă revelând un singur deziderat:
„Eu nu sunt om, eu sunt dinamită”.
