La 55 de ani după ce a trimis o echipă de asasini într-un raid mortal la Seul, Coreea de Nord a găsit noi modalități de a amenința Coreea de Sud
Comandourile, care făceau parte dintr-o forță special antrenată numită Unitatea 124, aveau un singur obiectiv: să-l ucidă pe președintele sud-coreean Park Chung-hee.
Planul lor era să ajungă pe ascuns la reședința prezidențială, un complex imens cunoscut sub numele de Casa Albastră din districtul Jongno din Seul.
Odată ajunși acolo, ar fi ocolit punctele de control exterioare și apoi ar fi condus un asalt total asupra clădirii principale. La puțin peste 300 de metri de ținta lor, însă, totul s-a prăbușit.
Cum a fost gândită operațiunea?
Tensiunile din Peninsula Coreeană se apropiau de punctul de fierbere în ianuarie 1968. În timp ce armatele americană și sud-coreeană erau din ce în ce mai concentrate pe războiul din Vietnam, dictatorul nord-coreean Kim Il Sung părea hotărât să reamintească lumii că Războiul din Coreea nu se încheiase în mod oficial.
Incidentele violente de-a lungul DMZ au crescut de la 42 în 1966 la 360 în 1967 – inclusiv cel puțin 100 de schimburi de focuri care au ucis 63 de militari americani și sud-coreeni și au rănit alți 190. (În acel an, armata americană a clasificat Coreea ca zonă de foc ostil, ceea ce a făcut ca trupele americane de acolo să fie eligibile pentru medalii de luptă).
Infiltrările în Coreea de Sud, atât peste DMZ, cât și pe mare, de către agenți și comandouri nord-coreene erau, de asemenea, în creștere. Obiectivul lor principal părea să fie înființarea de tabere de gherilă în zonele înalte îndepărtate ale Coreei de Sud.
Infiltrările au fost în mare parte nereușite. Până la 15.000 de polițiști și militari sud-coreeni au fost implicați în detectarea și urmărirea echipelor de infiltrare.
Până în toamna anului 1967, forțele de securitate sud-coreene au raportat că au ucis 130 de infiltrați și au capturat alți 43, înregistrând peste 130 de victime în acest proces.
În acea perioadă, comandourile Unității 124 – trupe de elită care fuseseră selectate de către șefii militari nord-coreeni – își terminau pregătirea în Coreea de Nord.
Ei au fost instruiți în infiltrare, navigație, luptă corp la corp și război de gherilă. Pregătirile lor au fost istovitoare și periculoase.
Au fost trimiși să parcurgă zeci de kilometri în timp ce transportau până la 60 de kilograme de echipament la temperaturi de îngheț la altitudini mari. Unii candidați și-au pierdut degetele de la picioare sau picioare întregi din cauza degerăturilor. Un membru al unității a declarat că au fost antrenați să sape în morminte și să se ascundă printre cadavre pentru a se ascunde și că antrenamentul lor a fost atât de intens încât uneori se împușcau și se înjunghiau între ei.
În perioada premergătoare misiunii, membrii Unității 124 au exersat asaltul unei machete în mărime naturală a Palatului Albastru.
Raidul din Coreea de Sud
Fiecare dintre cele 31 de comandouri avea asupra sa o mitralieră, un pistol, 320 de cartușe, 14 grenade și un cuțit. Ei purtau uniforme militare sud-coreene și aveau asupra lor haine civile pentru a se amesteca în cazul în care nu puteau evita mulțimile.
Călătoreau noaptea și dormeau în timpul zilei, parcurgând până la 10 km pe oră atunci când se aflau în mișcare. După două zile de drumeție prin munți, au fost descoperiți de patru frați care se aflau la tăiat lemne.
Nereușind să-i înșele pe frați, comandourile i-au luat prizonieri. Aveau ordin să ucidă orice martor, dar săparea de gropi în solul înghețat ar fi fost aproape imposibilă. În cele din urmă, majoritatea unității a votat pentru a-i lăsa să plece.
Fraților li s-a ținut o prelegere despre beneficiile comunismului, li s-a promis că eliberarea lor era aproape și au fost forțați să se angajeze să nu informeze autoritățile.
Din nefericire pentru comandouri, frații au anunțat imediat autoritățile și întreaga țară a fost pusă în alertă. Mii de soldați și polițiști sud-coreeni s-au mobilizat pentru a-i localiza pe infiltrați.
În ciuda alarmei și a altor câteva situații limită, comandourile au rămas nedetectate și au ajuns la punctul de control Segeomjeong-Jahamun, la puțin peste 300 de metri de Casa Albastră, cu puțin timp înainte de ora 22:00 pe 21 ianuarie.
Purtând uniformele sud-coreene, s-au apropiat de punctul de control în linie dublă. Au fost opriți de trei polițiști care, știind că în zonă se aflau infiltrați, au avut suspiciuni.
Polițiștii au cerut să afle ce aveau bărbații sub haine, ceea ce ar fi dezvăluit că aveau asupra lor arme de fabricație sovietică, spre deosebire de cele folosite de sud-coreeni sau de americani. În schimb, comandourile au deschis focul, declanșând un schimb de focuri masiv.
Soldații sud-coreeni au sosit în curând în număr mare, împreună cu un tanc pe care comandourile nu aveau arme pentru a-l doborî. În haos, comandourile au atacat un autobuz care trecea prin zonă și care transporta civili, crezând că sunt soldați care soseau, ucigând mai mulți pasageri.
După ce au suferit și ei pierderi și și-au dat seama că misiunea lor era fără speranță, ofițerul comandant a ordonat comandourilor să se retragă, să se împrăștie și să se îndrepte spre Coreea de Nord.
Seulul a lansat o vânătoare de oameni. Până la 29 ianuarie, toți membrii comandoului, cu excepția a doi, au fost uciși sau și-au luat viața. Sud-coreenii au reușit să captureze un comando, Kim Shin-jo, în timp ce celălalt, Pak Jae Gyong, a fugit în Coreea de Nord.
În timpul raidului și al vânătorii de oameni care a urmat, 68 de sud-coreeni și trei soldați americani au fost uciși
După ce a cooperat cu autoritățile sud-coreene, Kim Shin-jo a fost eliberat în 1970 și a primit cetățenia sud-coreeană, ceea ce i-a determinat pe oficialii nord-coreeni să îi execute părinții și frații. El este încă în viață în prezent. Pak Jae Gyong, între timp, a devenit general cu patru stele în armata nord-coreeană.
Coreea de Nord nu și-a recunoscut niciodată implicarea în raid, insistând că a fost organizat de sud-coreeni, dar nici măcar aliații comuniști ai Coreei de Nord nu și-au făcut iluzii cu privire la rolul jucat de Phenian.
Coreea de Sud a încercat să își organizeze propria echipă de comando pentru a-l ucide pe Kim Il Sung, dar efortul s-a întors împotriva comandanților lor.
Raidul a fost rapid umbrit de capturarea de către Coreea de Nord a navei de spionaj americane USS Pueblo la 23 ianuarie 1968. Nava este încă expusă în Phenian. La sfârșitul lunii ianuarie, atenția americanilor s-a mutat în Vietnam, unde forțele nord-vietnameze au lansat masiva ofensivă Tet, care avea să schimbe viziunea americanilor asupra războiului.
Coreea de Nord nu mai trimite escadroane ale morții peste DMZ – deși a exersat raiduri asupra unei replici a Casei Albastre – dar continuă să amenințe liderii Coreei de Sud.
În 2015, Phenianul a avertizat că ar putea transforma Coreea de Sud într-o „mare de foc” dacă Seulul nu oprește activiștii să trimită baloane cu pliante în Nord.
În decembrie, o dronă nord-coreeană a zburat într-o zonă de interdicție aeriană în jurul biroului președintelui sud-coreean Yoon Suk-yeol din Seul. Aceasta a fost una dintre cele cinci drone nord-coreene care au zburat în Coreea de Sud, fiind prima care a făcut acest lucru în ultimii cinci ani.
Dronele au petrecut cinci ore deasupra Sudului înainte de a se întoarce acasă – o incursiune care are loc pe fondul unui număr record de teste de rachete nord-coreene, menite să demonstreze raza de acțiune din ce în ce mai mare a arsenalului său în expansiune.
