Coreea de Nord comunistă a invadat Coreea de Sud în 1950 cu aprobarea lui Iosif Stalin și cu promisiunea sprijinului din partea Chinei.
Războiul din Coreea (1950-1953) a fost primul conflict armat din era Războiului Rece
Istoricii sunt de acord că țara comunistă nu ar fi invadat Coreea de Sud în 1950 fără aprobarea lui Iosif Stalin, dictatorul Uniunii Sovietice din 1922 până în 1953.
Dar ce spera Stalin să câștige dintr-un război în Coreea? Potrivit unei scrisori dictate de Stalin însuși la câteva luni după invazia din 1950 și descoperită în arhivele sovietice în 2005, unul dintre principalele motive pentru care Stalin a sprijinit o invazie comunistă în Coreea de Sud a fost „încurcarea” Statelor Unite ale Americii într-un război costisitor în Asia de Est și „distragerea” atenției Americii de la Europa de Est, adevărata preocupare a lui Stalin.
„Nu ne oferă un avantaj în balanța globală a puterii [să avem America încurcată în Coreea]?”, a scris Stalin. „Fără îndoială că da”.
Dar, deși Stalin dorea în mod clar să se prezinte ca un mare maestru de șah care joacă cu doi pași înaintea adversarilor săi, unii istorici sunt sceptici cu privire la versiunea dictatorului. Este adevărat că țara nord-coreeană, o creație sovietică, avea nevoie de aprobarea lui Stalin pentru a invada Sudul, dar este îndoielnic că Stalin intenționa cu adevărat să atragă americanii, o superputere nucleară, în război.
Liderul nord-coreean era nerăbdător să invadeze
Mai probabil, spun experții, este că decizia președintelui Harry S. Truman de a trimite trupe americane în Coreea i-a luat prin surprindere pe sovietici, dat fiind că toate declarațiile publice ale guvernului american (plus rapoartele spionilor sovietici) indicau că America nu va interveni militar în Coreea. Înainte de invazie, Stalin a obținut asigurări de la Mao Zedong că și China va trimite orice întăriri sunt necesare. Apoi, în timpul războiului, Stalin s-a străduit să evite ca forțele sovietice să angajeze în mod deschis forțele americane în luptă.
Odată cu înfrângerea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, aceasta a cedat controlul asupra Coreei Aliaților, care au fost de acord să împartă țara aproximativ în două la paralela 38. Statele Unite au supravegheat alegerile democratice din Coreea de Sud, în timp ce Uniunea Sovietică a instalat un guvern comunist în Coreea de Nord, cunoscut sub numele de Republica Populară Democrată Coreeană.
În 1948, Stalin și conducerea comunistă din Uniunea Sovietică l-au ales pe Kim Il Sung, în vârstă de 36 de ani, pentru a fi primul lider al Coreei de Nord. Kim își făcuse un nume ca luptător de gherilă îndrăzneț și comunist loial. Interesant este faptul că Kim și-a dobândit cea mai mare parte a experienței militare în provincia chineză Manciuria, unde a condus mai întâi forțele chineze susținute de sovietici împotriva japonezilor, iar apoi împotriva naționaliștilor chinezi în războiul civil din China.
„Kim Il Sung vorbea mai bine rusa și chineza decât coreeana atunci când a preluat puterea în Coreea de Nord”, spune Samuel Wells, autorul cărții Fearing the Worst: How Korea Transformed the Cold War.
Iosif Stalin și planurile pentru Războiul din Coreea. Sursa Foto: Wikipedia
Cu China alături, Stalin dă undă verde atacului
Deși Kim a fost în mod clar un instrument al Uniunii Sovietice, care a oferit un sprijin economic și militar esențial Coreei de Nord, el a fost, de asemenea, ambițios. Kim era nerăbdător să unifice Coreea sub comunism și i-a prezentat în mod repetat lui Stalin argumente în favoarea unei invazii a Coreei de Sud pe parcursul anului 1949. Dar Stalin, a cărui primă prioritate era evitarea unui conflict militar cu Statele Unite, a respins inițial ideea.
Echilibrul geopolitic al puterii s-a schimbat încă o dată la 1 octombrie 1949, când revoluționarul comunist Mao Zedong a anunțat înfrângerea naționaliștilor chinezi și crearea Republicii Populare Chineze (RPC). Mao era nerăbdător să încheie o alianță oficială cu Uniunea Sovietică, cea mai bogată și mai puternică țară comunistă din lume la acea vreme.
Mao a călătorit la Moscova pentru a se întâlni cu Stalin și a semna un tratat, dar Wells spune că cele două părți s-au confruntat cu privire la termenii înțelegerii, până când Stalin a văzut o modalitate de a folosi Coreea ca monedă de schimb cu China.
Toate acestea se întâmplau la începutul anului 1950, după ce administrația Truman afirmase clar că nu era interesată să trimită trupe americane să lupte în Asia. Secretarul de stat al lui Truman, Dean Acheson, a ținut un discurs la 12 ianuarie 1950, în care a numit în mod specific teritoriile care se aflau sub protecția militară a SUA – Japonia și Filipine – și a omis în mod intenționat Coreea și Taiwanul, un alt teritoriu extrem de disputat.
Rapoartele serviciilor de informații
Acest discurs, la care se adaugă rapoartele serviciilor de informații din vasta rețea de spionaj a Uniunii Sovietice, arătau că Statele Unite nu reprezentau o amenințare imediată în Coreea. Dar Wells crede că Stalin dorea o poliță de asigurare suplimentară înainte de a sprijini invazia lui Kim Il Sung în Coreea de Sud, iar acea poliță de asigurare era China.
Wells spune că Stalin s-a întâlnit cu Mao și a fost de acord cu termenii Chinei pentru o alianță sino-sovietică – care includea un sprijin economic generos din partea sovieticilor – cu o singură condiție: Stalin dorea ca China să îi dea lui Kim Il Sung aprobarea pentru invazia Coreei de Sud. În acest fel, dacă invazia se prelungea și americanii intrau în luptă, China ar fi fost cea care trimitea trupele, nu sovieticii. Mao a fost de acord, iar Stalin i-a dat lui Kim undă verde pentru invazie.
La 25 iunie 1950, armata nord-coreeană a trecut în forță paralela a 38-a și a cucerit Seulul, capitala Coreei de Sud. Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (în absența Uniunii Sovietice) a adoptat o rezoluție privind trimiterea de forțe de menținere a păcii, inclusiv trupe americane, pentru a apăra Coreea de Sud.
În septembrie 1950, forțele ONU, conduse de generalul Douglas MacArthur, au efectuat o invazie îndrăzneață în orașul de coastă Inchon și au recucerit Seulul. Din păcate, acest succes timpuriu nu a durat. MacArthur a mărșăluit cu îndrăzneală (și unii spun că în mod nesăbuit) cu armata sa spre nord, spre râul Yalu, la granița Coreei de Nord cu China, ceea ce Mao a luat drept o provocare directă, potrivit History.
Mao a trimis sute de mii de soldați chinezi din Manciuria peste graniță pentru a copleși forțele ONU și americane
Aceste trupe au fost forțate să se retragă spre sud. După bătălia dezastruoasă de la râul Yalu, americanii au trimis sute de bombardiere B-29 din al Doilea Război Mondial să lovească ținte din nord pentru a încetini fluxul de întăriri și provizii chineze.
Stalin dorea cu disperare să evite luptele directe cu Statele Unite, dar îi promisese lui Mao sprijin aerian sovietic ca parte a alianței lor. Wells spune că Stalin a tras de timp, dar în cele din urmă a angajat o duzină de regimente de avioane de luptă sovietice MiG-15 pentru a apăra granița dintre China și Coreea de Nord.
MiG-15, cu designul său cu aripi largi, era incredibil de rapid și manevrabil, în special în comparație cu greoiul B-29 „Superfortress”. Dar chiar și cel mai bun avion de vânătoare al americanilor, F-84 Thunderjet, nu se putea măsura cu viteza de ascensiune și puterea de foc a MiG-urilor. MiG-urile lui Stalin au provocat pierderi grele bombardierelor și avioanelor de vânătoare americane într-o zonă de-a lungul graniței dintre China și Coreea de Nord, care a ajuns să fie cunoscută drept „Aleea MiG”.
MiG-15 era în mod clar un avion sovietic, dar Stalin a făcut eforturi mari pentru a masca implicarea sovietică directă în război. MiG-urile erau vopsite cu însemne nord-coreene, iar atunci când piloții sovietici zburau în misiuni, nu numai că erau îmbrăcați în uniforme coreene, dar erau învățați să execute comenzile radio de bază în coreeană. Toți piloții sovietici doborâți deasupra zonelor controlate de ONU erau instruiți să se sinucidă în loc să riște capturarea.
Iosif Stalin și planurile pentru Războiul din Coreea. Sursa Foto: Wikipedia
Pariul lui Stalin în Coreea „se întoarce împotriva sa” prin consolidarea NATO
Războiul din Coreea a durat trei ani și s-a încheiat cu un impas, Coreea de Nord și Coreea de Sud convenind să stabilească o zonă demilitarizată care să împartă cele două țări de-a lungul paralelei a 38-a. Stalin a murit cu câteva luni înainte de semnarea armistițiului, la 27 iulie 1953.
În scrisoarea din 1950 a lui Stalin prin care își explica sprijinul pentru invazia nord-coreeană, dictatorul sovietic era încrezător că Statele Unite se vor „extinde excesiv” în Asia, lăsând un vid de putere în Europa pe care sovieticii l-ar putea exploata. Dar Wells susține că s-a întâmplat exact contrariul.
Înainte de Războiul din Coreea, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) era o alianță doar cu numele, dar după invazia Coreei de Sud susținută de sovietici, NATO a creat o structură militară și a numit primul său comandant suprem aliat în 1951, generalul Dwight Eisenhower.
„Într-o anumită măsură, pariul lui Stalin s-a întors împotriva sa”, spune Wells, «deoarece a dus la crearea unei alianțe militare funcționale în NATO».
