Invazia sârbilor în Banat și impunerea regimului represiv. Cum au profitat vecinii noștri de prăbușirea monarhiei habsburgice?
La 15 noiembrie 1918, sârbii au mărșăluit în Timișoara, inaugurând două luni și jumătate de regim represiv împotriva populației românești majoritare, potrivit europecentenary.eu.
În ciuda faptului că pretențiile teritoriale sârbești nu aveau niciun temei, Tratatul de la București din 1916, care consfințea drepturile României asupra Banatului, nu a fost recunoscut, din cauza semnării unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918. Chiar și statutul de aliat al României a fost pus sub semnul întrebării la începutul negocierilor de pace. Aceste nedreptăți și alte promisiuni încălcate au întărit determinarea lui I.C. Brătianu, șeful misiunii românești de la Paris.
Intransigent în timpul negocierilor, el a sancționat abuzurile Marilor Puteri, protestând împotriva deciziei de a nu lăsa delegații români să participe la dezbateri, întregul proces decizional fiind în mâinile celor Patru Mari.
În timpul dezbaterilor, I.C. Brătianu a cerut să fie respectat tratatul din 1916, prin care întregul Banat urma să fie încorporat în statul român, granița de vest ajungând până la Tisa.
Sârbii își reevaluează cererile
Oficialii sârbi au trebuit să renunțe la pretențiile lor exagerate asupra întregului Banat, ținând cont de majoritatea românească incontestabilă, 582.000 față de 263.000 de sârbi. Dar au rămas vocali în revendicarea părții vestice a Banatului, profitând de simpatia pe care Marile Puteri o aveau pentru ei.
În acest fel, granițele Serbiei urmau să cuprindă nu doar 225.000 de sârbi, ci și 100.000 de români, pe lângă cei 300.000 de români care trăiau deja în Valea Timocului.
Românii și sârbii rămân fermi în cererile lor
Soluția împărțirii arbitrare a Banatului a fost respinsă fără echivoc de către membrii delegației românești. sârbii au fost, de asemenea, reticenți în a renunța la compatrioții lor, poziție adoptată și de reprezentanții României, mai ales că în Torontal și în Valea Timocului trăiau aproximativ o jumătate de milion de români.
Chiar și așa, o astfel de împărțire ar fi sufocat potențialul economic al regiunii, deoarece estul minier și industrial urma să fie separat de vestul agricol.
Sârbii și-au argumentat interesele strategice în regiune, deoarece granițele României ar fi fost prea aproape de capitala Belgradului; în cazul unui conflict, se temeau că orașul era mult prea expus și vulnerabil la un avans al armatelor române. Marile Puteri, atunci când au semnat tratatul de alianță din 1916, au observat și ele această problemă, tocmai din această cauză, atunci când au promis Banatul României, au impus prin același tratat să nu construiască fortificații și alte instalații militare la o anumită distanță de graniță.
Insistența Marilor Puteri și a românilor
În acest context, faptul că cele patru Mari nu au respins categoric revendicările sârbești ne arată cât de tensionate erau relațiile interaliate, mai ales din cauza persistenței românilor în urmărirea propriilor obiective naționale. un astfel de comportament din partea unui stat mic era fără precedent, iritând foarte mult Marile Puteri.
Președintele delegației americane, Robert Lansing, a susținut pretențiile sârbești. El era de părere că statul român ar trebui să cedeze sârbilor nu numai părți semnificative din Banat, ci și Dobrogea de Sud bulgarilor.
În timpul acestor discuții s-a vorbit și despre un posibil schimb de teritorii. Sârbii ar fi renunțat la pretențiile lor asupra Banatului dacă românii cedau Dobrogea de Sud bulgarilor. Ca o compensație, sârbii ar fi primit Vidin de la bulgari. Nici această opțiune nu a fost acceptată.
Cei Patru Mari nu mai aveau răbdare cu I.C. Brătianu, care blocase până atunci orice soluție de compromis, discuțiile părând să nu aibă un final concret.
Din acest motiv, la 23 mai 1919, problema a fost tranșată de reprezentanții Marilor Puteri. Banatul urma să fie împărțit, două treimi revenind României. Decizia a fost adusă la cunoștința reprezentanților români și sârbi la 13 iunie 1919. În semn de protest, I.C. Brătianu a părăsit Conferința de Pace.
Decizia era profund nemulțumitoare, dar avertismentele venite pe canale diplomatice arătau că România va pierde și orice urmă de bunăvoință pe care o mai aveau Marile Puteri. În cele din urmă, guvernul român a consimțit.
La 21 iulie, soldații români încep să ocupe partea de est a Banatului, iar la 3 august intră în Timișoara. Chiar dacă cedarea întregului teritoriu ar fi contrabalansat numărul de etnici sârbi și români care trăiau în fiecare țară, această împărțire arbitrară a însemnat că încă 100.000 de români se aflau acum sub stăpânirea sârbilor.
În acest fel, sârbii au deținut nu una, ci două enclave românești importante la graniță, iar ulterior au încercat să reducă impactul numeric al acestei minorități folosind statistici eronate, făcând diferența între vlahi și români.
