În primăvara anului 1919, sub pretextul că se îndreaptă spre Eton, colegiul unde studia fiul ei, prințul Nicolae, regina Maria a României a sosit în capitala Franței. Ea s-a întâlnit cu Clemenceau, Poincaré, Wilson și Balfour. La întoarcere se întâlnește la Belgrad cu Alexandru I, arătându-se deschisă la discuții, dar acceptând în același timp deciziile Conferinței. Mai mult, ea îl invită la București. În doar doi ani, o alianță între cele două țări după război avea să se materializeze prin căsătoria dintre Alexandru I și Maria (Mignon), fiica sa, la Catedrala Sfântul Mihail din Belgrad.
Între 22 martie și 28 aprilie, delegația condusă de maiorul Oancea, ca parte a Comandamentului francez, a făcut progrese. Prin intermediul generalului francez Pruneau, maiorul român a reușit să stabilească o bună relație de colaborare cu comandantul sârb de la Timișoara, generalul Gruici. După ce laudă vitejia sârbilor, Oancea îi prezintă generalului sârb marea greșeală care ar putea fi comisă prin ocuparea regiunilor predominant românești din Banat.
Populația germană a jucat, de asemenea, un rol important după război
Deși împărțiți în mai multe facțiuni, majoritatea șvabilor s-au pronunțat pentru unificarea Banatului cu România. Deoarece reprezentau o parte semnificativă a populației, aceasta a oferit României o majoritate favorabilă în regiunile centrale și estice.
În cele din urmă, lucrurile încep să se schimbe, iar românii preiau controlul administrației în partea de est a Banatului la sfârșitul lunii mai 1919. Nu același lucru se poate spune despre partea de vest a Banatului, unde trupele sârbești aflate încă în regiune au jefuit Timișoara și împrejurimile acesteia înainte de a pleca în Serbia. La 27 iulie, ultimele trupe sârbe au părăsit regiunea, iar la 3 august trupele române au intrat în Timișoara.
Marile Puteri au decis să împartă Banatul, dar existau încă voci care continuau să susțină că întreaga regiune ar trebui să aparțină României. Cel mai vocal a fost premierul Ion I.C. Brătianu.
Nemulțumit de rezultatele conferinței de pace, acesta avea să-și semneze în curând demisia
Preluarea administrației sârbești în Banat a avut loc în contextul mai larg, confuz, al sfârșitului Primului Război Mondial. Datorită caracterului său multietnic, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar a pus o povară grea asupra teritoriilor care s-au separat de acesta.
Au existat multe abuzuri și tensiuni, cum ar fi: jafuri, deportări și maltratări ale persoanelor favorabile cauzei românești, după cum confirmă fondul N. Ilieșiu de la Muzeul Banatului din Timișoara.
Spre deosebire de zona de ocupație maghiară, execuțiile membrilor care aparțineau mișcării naționale românești au fost rare.
Chiar și la nivel militar, după război exista o dispută cu privire la termenul de „ocupație”
Acesta este adesea considerat o exagerare de către istoricii sârbi care susțin existența unui mandat din partea Antantei pentru ocuparea acestui teritoriu. Cu toate acestea, deși trupele sârbe au fost bine primite de populația română, violențele comise împotriva civililor nu au fost întâmplătoare. Tensiunile au fost mari, deoarece mulți ofițeri și soldați români care s-au întors în Banat după ce au servit în armata austro-ungară au fost dezarmați. Mulți dintre ei au fugit în Transilvania, unde s-au alăturat Gărzilor Naționale, în eventualitatea unui eventual conflict militar cu Serbia. Unii vedeau chiar ca o certitudine izbucnirea unui conflict între cele două țări, care a fost evitat doar prin intervenția directă a Marilor Puteri.
Subiectul rămâne însă deschis dezbaterii, sursele românești pe această temă trebuind să fie coroborate cu cele din arhivele sârbești.
Sursa: Europecentenary.eu
