17 octombrie 1912: Serbia și Grecia declară război Imperiului Otoman în Primul Război Balcanic
Cu patru ani mai devreme, o rebeliune în Macedonia controlată de otomani a societății naționaliste cunoscute sub numele de Tinerii Turci a zdruncinat stabilitatea dominației sultanului în Europa. Austro-Ungaria a acționat rapid pentru a profita de această slăbiciune, anexând provinciile balcanice duble Bosnia și Herțegovina și îndemnând Bulgaria, aflată de asemenea sub dominație turcă, să își proclame independența. Aceste acțiuni au perturbat rapid echilibrul delicat al puterii în Peninsula Balcanică. Ambițioasa Serbie a fost indignată, considerând că Bosnia-Herțegovina face parte din teritoriul său de drept datorită moștenirii slave comune. Rusia țaristă, cealaltă mare putere cu influență în regiune – și un susținător puternic al Serbiei – s-a simțit, de asemenea, amenințată de acțiunile Austriei.
Până în primăvara anului 1912, Rusia a încurajat grupul de națiuni balcanice – Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Grecia – să formeze o alianță menită să preia controlul asupra unei părți sau a întregului teritoriu european încă ocupat de Imperiul Otoman. Deși adesea în dezacord între ele, popoarele balcanice au fost capabile să-și unească forțele atunci când au fost conduse de obiectivul unic de a lovi o Turcie distrasă, prinsă în acel moment într-un război cu Italia pentru un teritoriu din Libia. Muntenegru a declarat război la 8 octombrie 1912; Serbia, Bulgaria și Grecia i-au urmat nouă zile mai târziu.
Urmările conflictului din Balcani
Rezultatul Primului Război Balcanic i-a surprins pe mulți, deoarece forțele balcanice combinate au învins rapid și decisiv armata otomană, alungându-i pe turci de pe aproape tot teritoriul lor din sud-estul Europei în decurs de o lună. În urma retragerii Turciei, marile puteri europene – Marea Britanie, Franța, Germania, Austro-Ungaria și Rusia – s-au străduit să exercite controlul asupra regiunii, convocând un congres cu națiunile beligerante la Londra, în decembrie 1912, pentru a trasa granițele postbelice în Balcani. Acordul rezultat – care a împărțit Macedonia între cele patru puteri victorioase din Balcani – a condus la o pace încheiată la 30 mai 1913, care a lăsat totuși Bulgaria cu sentimentul de a fi fost înșelată de Serbia și Grecia, care nu și-au primit partea care li se cuvenea. Acest lucru a dus la cel de-al doilea război balcanic, la doar o lună mai târziu, în care Bulgaria s-a întors împotriva celor doi foști aliați ai săi printr-un atac surpriză ordonat de regele Ferdinand I fără consultarea propriului guvern.
În conflictul care a urmat, Bulgaria a fost rapid învinsă de forțele din Serbia, Grecia, Turcia și România. În conformitate cu termenii Tratatului de la București, semnat la 10 august, Bulgaria a pierdut o parte considerabilă din teritoriu, iar Serbia și Grecia au primit controlul asupra celei mai mari părți a Macedoniei. În urma celor două războaie balcanice, tensiunile din regiune nu au făcut decât să crească, amenințând să explodeze în orice moment. Austria-Ungaria – care se aștepta ca mai întâi Turcia și apoi Bulgaria să triumfe și care dorea cu ardoare să vadă Serbia zdrobită – a devenit din ce în ce mai precaută față de influența slavă în creștere în Balcani, sub forma Serbiei și a sponsorului său, Rusia. În mod semnificativ, Germania, puternicul aliat al monarhiei duale, împărtășea această îngrijorare.
Într-o scrisoare adresată ministrului de externe austro-ungar în octombrie 1913, care a prefigurat conflictul global devastator care avea să vină, Kaiserul Wilhelm al II-lea a caracterizat rezultatul războaielor balcanice ca fiind „un proces istoric care trebuie încadrat în aceeași categorie cu marile migrații de oameni, în cazul de față fiind vorba de un puternic avânt al slavilor. Războiul dintre Est și Vest era pe termen lung inevitabil… Slavii nu s-au născut pentru a conduce, ci pentru a se supune”.
