Invazia Italiei în Egipt în cel de-al Doilea Război Mondial
Italia ocupase Libia încă din 1912, o „expansiune” pur economică. În 1935, Mussolini a început să trimită zeci de mii de italieni în Libia, majoritatea fermieri și alți muncitori din mediul rural, în parte pentru a atenua problemele legate de suprapopulare. Astfel, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Italia se bucurase de o prezență pe termen lung în Africa de Nord, iar Mussolini a început să viseze la extinderea acestei prezențe – întotdeauna cu gândul la aceleași teritorii pe care vechiul „Imperiu Roman” le număra printre cuceririle sale. Principalul dintre acestea era Egiptul.
Dar în Egipt se aflau trupele britanice, care, în baza unui tratat din 1936, erau în garnizoană acolo pentru a proteja Canalul Suez și bazele Marinei Regale din Alexandria și Port Said. Hitler se oferise să-l ajute pe Mussolini în invazia sa, să trimită trupe germane pentru a ajuta la respingerea unui contraatac britanic. Dar Mussolini fusese refuzat atunci când oferise asistență italiană în timpul Bătăliei Angliei, așa că acum insista că, din motive de mândrie națională, Italia va trebui să creeze singură o sferă de influență mediteraneană – sau risca să devină un partener „junior” al Germaniei.
Pe măsură ce începea Blitzul, iar invazia terestră a Marii Britanii de către Germania era „iminentă” (sau cel puțin așa credea Ducele), Mussolini credea că trupele britanice din Egipt erau deosebit de vulnerabile, așa că și-a anunțat generalii despre planurile sale de a acționa în Egipt.
Generalul Rodolfo Graziani, brutalul guvernator al Etiopiei, o altă colonie italiană, nu a fost de acord, considerând că forțele italiene din Libia nu erau suficient de puternice pentru a desfășura o ofensivă prin deșert. Graziani i-a reamintit, de asemenea, lui Mussolini că pretențiile italiene de superioritate aeriană în Mediterana nu erau altceva decât propagandă.
Dar Mussolini, un adevărat dictator, a ignorat aceste proteste și i-a ordonat lui Graziani să intre în Egipt – o decizie care avea să infirme cugetarea conform căruia războiul este prea important pentru a fi lăsat pe seama generalilor.
