Însemnările emoționante ale unui învățător din Primul Război Mondial. Cu o zi înainte acesta și-a prevestit sfârșitul
Pe frontul din Galiția, românul care lupta pentru austro-ungari a consemnat:
„Între Bistrița și Lemberg
Miercuri, 12 august 1914
Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veci. Ziua plecării noastre a sosit în sfârșit, întrucât celelalte batalioane au plecat deja. Ziua senină de vară promite o căldură insuportabilă, care ne va pârli în vagoanele supraaglomerate. Dimineața, la ora 8, ne aflăm în fața școlii, unde fusesem cantonați, și așteptăm ordinul de plecare. Ne-au dat fiecăruia câte o rație de vin, cred că pentru a ne întări sufletele și pentru a ne da curaj, căci, Doamne, ce greu este să lași în urmă tot ce ai mai drag și să pleci acolo, de unde foarte puțini se întorc. Toată lumea plângea. Chiar și eu! […] Ce s-ar face bieții mei părinți… până și niște necunoscuți sunt atât de copleșiți de emoții! Dar bietele suflete nici măcar nu știu ziua plecării. Nici măcar nu mă pot vedea. Poate că e mai bine așa, pentru că nu e atât de dureros […]! La ora 3 după-amiaza, între ovațiile publicului adunat la gară, amestecate cu despărțirile atâtor mame și soții, am pornit pe drumul lung și greu.
În toate gările au fost din nou ovații și triumfuri. Familia Tauber mă aștepta la Cluj. Sunt atât de buni și de blânzi cu mine, ca întotdeauna, încât nu știu, Doamne, cum să-i răsplătesc! Ce diferență între familiile românești și aceasta! Fie ca acest jurnal să fie o mărturie a recunoștinței și devotamentului meu […]! Le-am mulțumit pentru sfaturile lor cu adevărat părintești. Despărțirea a fost emoționantă. De la Cluj, unde restul voluntarilor au fost îmbarcați într-un vagon special de clasa a doua, până la Oradea, am dormit în cea mai mare parte.
13 August 1914
De la Oradea am luat linia spre Sătmar, prin câmpie, un loc foarte fertil. Am călătorit mult timp prin lanuri de porumb și podgorii. Este țara vinului unguresc […] În general, oamenii din câmpia Bihariei sunt mai puțin vioi din cauza războiului, ca să nu mai vorbim chiar de nepăsare […]. Noi ne petrecem admirabil timpul în coupe-ul nostru. Tovarășii noștri Mureșan și Prie ne liniștesc cu melodiile lor cântate la cimpoi. Ne îndreptăm spre luptă; pentru mulți va fi ultima călătorie […]! Nici măcar nu îndrăznim să ne gândim la lucrurile rele. Va fi așa cum va vrea Dumnezeu!.
Cu o zi înainte de a fi împușcat, gândurile sale au devenit mai apăsătoare, prevestindu-și, parcă, moartea
Peste tot se pot vedea mici movile recent săpate, marcate cu cruci simple din lemn. Te copleșește! Acestea sunt mormintele celor care au căzut pe pământ străin și au fost îngropați într-un loc și mai străin, departe de propriile familii. Nu au avut alături de ei preoți la sfârșit, doar când au fost puși în pământ, cu zgomotul tunurilor și trosnetul armelor drept clopote. Toți aceștia sunt eroi necunoscuți, în morminte din care, în orice zi, nu va mai rămâne nici o urmă de ei. În curând, vântul va spulbera praful de pe ele și copii nevinovați, păscând vitele, în veselia lor nesăbuită și veselă, vor sări și se vor juca peste aceste movile: locuri necunoscute pentru tineri și poate și pentru părinții necunoscuți. Iar cei de acasă, cum vor aștepta! Câți vor striga, Doamne, după ei? Bunule Dumnezeu, iartă-le toate păcatele!”
