Cum i-au tratat francezii pe cei care au colaborat cu naziștii după încheierea războiului?
Nu au existat multe ciocniri fizice între forțele franceze și cele naziste până la 10 mai 1940, când germanii au invadat Franța, ocupând jumătatea de nord a țării, inclusiv Parisul. Naziștii au cucerit țara vecină în doar șase săptămâni și au controlat-o până la 19 august 1944, când a fost eliberat cea mai mare parte a teritoriului ocupat. Parisul a fost eliberat șase zile mai târziu, la 25 august, atunci când ultima garnizoană germană din capitala franceză s-a predat forțelor aliate.
La fel ca în multe alte țări ocupate, Franța a avut dușmani interni care au colaborat cu regimul nazist. Acest parteneriat cu inamicul a fost motivat de diverși factori, cum ar fi rasismul, oportunismul și ura față de comunism, dar au existat și oameni forțați să colaboreze cu germanii.
Principalul colaborator a fost guvernul de la Vichy, care a controlat partea ocupată a Franței în calitate de guvern marionetă pentru naziști. Mareșalul Philippe Pétain și Pierre Laval au fost șefii regimului, responsabili de deportarea a 76.000 de evrei în lagărele de exterminare construite de guvernul lor. Rromii, opozanții politici și homosexualii au fost trimiși în lagărele morții. Rapoartele oficiale afirmă că doar 2.500 dintre evreii care au fost deportați au supraviețuit războiului. Acești colaboratori naziști au comis unele dintre cele mai grave crime ale războiului.
Centrul de recrutare Waffen-SS din Calais, în nordul Franței, fotografiat la scurt timp după eliberarea de către Aliați
Când războiul s-a încheiat și germanii au fost expulzați din Franța, colaboratorii naziști au fost printre primii care au fost urmăriți și pedepsiți pentru crimele lor împotriva națiunii franceze.
A avut loc un val de urmăriri, urmat de execuțiile celor care aveau legături cu regimul nazist.
Istoricii admit trei perioade în urmărirea colaboratorilor
Prima a fost „faza sălbatică”, care a inclus condamnări și execuții publice. A doua, cunoscută sub numele de „epurarea legală”, a început atunci când Charles de Gaulle, șeful guvernului provizoriu al Republicii Franceze, a demarat o campanie de urmărire legală a colaboratorilor.
Această perioadă a început la 26 iunie 1944, cu aproximativ 120.000 de persoane condamnate cu diverse pedepse. Cea de-a treia fază a fost cea mai indulgentă la adresa presupușilor colaboratori naziști și a inclus procesele lui Philippe Pétain, care a fost acuzat de trădare în 1945, și ale romancierului francez Louis-Ferdinand Céline, care a susținut forțele Axei și a scris pamflete antisemite în timpul războiului.
Această hartă prezintă expansiunea maximă a celui de-al Treilea Reich în 1941/1942, inclusiv a Axei și a statelor marionetă. Controlul efectiv al unor teritorii atât de vaste dincolo de spațiul germanic nu putea fi realizat fără cooperarea activă a autorităților locale, care participau la securitatea internă
Se estimează că au avut loc 6.000 de execuții înainte de eliberarea Franței și alte 4.000 după eliberarea țării. Urmările au fost efectuate atât de persoane, cât și de organizații. Au fost înființate grupuri specializate în vânătoarea de naziști, care aveau sarcina de a aduna informații și de a-i urmări pe presupușii suporteri ai naziștilor. Civilii au ajutat autoritățile, furnizând informații despre suspecții pe care îi recunoșteau.
Multe femei suspectate că au avut relații romantice cu soldați germani sau că au fost prostituate care și-au oferit serviciile inamicului au fost pedepsite și umilite, fiind rase în cap în public. Membrii francezi ai Waffen-SS care au reușit să supraviețuiască războiului au fost tratați drept trădători. Ofițerii de rang înalt au fost executați, iar ofițerii de rang inferior au fost trimiși la închisoare sau li s-a oferit posibilitatea de a se alătura Legiunii Străine.
Execuțiile neautorizate au continuat până când guvernul provizoriu a instaurat ordinea
Unii au fost grațiați, în timp ce alții au fost chiar recompensați cu funcții importante în noul guvern. Un exemplu este Maurice Papon, acuzat de crime împotriva umanității, participând activ la deportarea a peste 1.600 de evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ulterior, a fost numit în mai multe funcții importante sub conducerea lui Charles de Gaulle și a celei de-a V-a Republică. Cei mai proeminenți susținători ai naziștilor, Laval și Pétain, au fost condamnați la moarte. Laval a fost executat după proces, dar pedeapsa lui Pétain a fost redusă la închisoare pe viață în detrimentul execuției prin împușcare.
În perioada 1944-1951, un total de 6.762 de persoane au fost condamnate la moarte de către instanțele judiciare franceze. Dintre aceștia, 3.910 au fost judecați în absență. Totuși, doar 791 de colaboratori au fost executați; majoritatea au fost supuși pedepsei de Degradare Națională, care includea pierderea drepturilor politice, civile și profesionale. Procesele au continuat în anii ’80, când mai mulți suspecți de colaborare cu naziștii au fost aduși în fața instanțelor, inclusiv Maurice Papon, menționat anterior, și adjunctul său Jean Leguay. Faimoșii vânători de naziști Beate și Serge Klarsfeld au lucrat timp de decenii, încercând să-i aducă pe acuzați în fața instanțelor. Unii dintre colaboratori s-au alăturat organizațiilor teroriste în timpul războiului algerian, în timp ce alții au fugit în alte țări. Unul dintre ei, Jacques Ploncard d’Assac, scriitor francez și susținător al regimului nazist, a fugit în Portugalia, unde a devenit consilier al lui Antonio de Oliveira Salazar, prim-ministrul autoritar portughez care a condus țara până în 1974.
