Dramele românilor din Transilvania care au luptat pentru Austro-Ungaria. Între dragostea de țară și datoria față de împărat
După cum vom vedea pe parcurs, prizonierii români din armata austro-ungară se vor constitui în unități proprii și vor lupta pentru ca teritoriile lor să revină României.
Un caz aparte în literatura română îl constituie romanul lui Liviu Rebreanu, intitulat „Pădurea spânzuraților”. În cadrul acestei opere, avem o perspectivă autentică asupra reacției provocate de moartea lui Emil, fratele autorului, care a fost executat pentru dezertare în încercarea sa de a trece în teritoriul inamic prin Pasul Ghimeș. De asemenea, explorăm și drama psihologică a tinerei generații transilvănene în timpul războiului. Aceștia au fost nevoiți să aleagă între jurământul față de împărat și lupta pentru unificarea teritoriilor lor cu România.
O statistică importantă privind participarea românilor din Imperiul Austro-Ungar la Primul Război Mondial apare la Sibiu în 1922
Este vorba despre ,,Jertfele românilor din Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş, aduse în războiul mondial” de Teodor V. Pacatian, în care găsim date referitoare la 22 de județe, cu 40 de comune urbane și 4.183 de comune rurale. Lucrarea a fost începută, potrivit autorului, în timpul războiului, în anul 1915, și a fost menită să evidențieze, în cazul unei victorii a Austro-Ungariei, că românii și-au făcut datoria față de împărat și că, în acest context, o serie de noi drepturi naționale sunt necesare. Ulterior, au fost întocmite chestionare de către Asociația Română din Sibiu, destinate preoților greco-catolici și ortodocși din fiecare dintre așezările românești din Imperiu.
În 1921, după război, Asociația se reunește din nou la Cluj. Sub administrația românească, datele vor fi culese cu ajutorul prefecților și subprefecților de județ, care cereau primarilor din satele și orașele din județele respective să întocmească situația locală. În plus, a fost solicitat și un scurt raport privind confruntările interetnice din toamna anului 1918.
Din cei 2.979.614 români din aceste zone, 449.796 de persoane au participat în calitate de soldați de front, în timp ce 34.578 au făcut parte din serviciile auxiliare. Au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane, iar 11.275 în închisoare sau în spitale din cauza rănilor. 24.406 au fost invalizi și 37.898 au fost răniți sau accidentați, dar au existat și aproximativ 29.839 de persoane dispărute. Ca urmare, au existat 38.630 de văduve și 79.226 de orfani. Dintre cei care au plecat pe front, un total de 6.547 aveau profesii intelectuale, 14.668 erau comercianți și meseriași, iar 468.329 erau plugari și muncitori.
Unul dintre cei mai cunoscuți autori din perioada interbelică care a tratat această chestiune dureroasă a fost Octavian C. Tăslăuanu
El descrie experiența sa din Primul Război Mondial în trei volume. Cel mai important volum face referire la participarea sa la război alături de armata austro-ungară, în cadrul Regimentului 23 Glotasi.
Formațiunile numite „gloate” erau alcătuite din toți cetățenii care aveau pregătire de infanterie, cu vârste cuprinse între 23 și 42 de ani. Regimentele se formau doar în caz de mobilizare generală. Numai pentru Transilvania au existat patru astfel de regimente: Regimentul 21 cu sediul la Cluj, Regimentul 22 cu sediul la Târgu Mureș, Regimentul 23 cu sediul la Sibiu și Regimentul 24 cu sediul la Brașov. Regimentul 23 era format din trei batalioane: Bat. I la Sibiu, Bat II. la Deva și Bat. III la Făgăraș. Cu excepția Batalionului 1 al colonelului Voicu, celelalte batalioane erau conduse de unguri, deși componența etnică românească era covârșitoare.
Declarațiile autorilor despre începuturile înrolării soldaților români din Transilvania pentru a merge pe front sunt semnificative:
„În acest moment, atenția noastră era îndreptată spre România. Așteptam un semn de speranță, așa cum fața oarbă așteaptă o rază de lumină. A venit vestea despre hotărârea Consiliului de Coroană care declara neutralitatea României. Ne simțeam ca o turmă fără păstor, care urma să fie dirijată din clipă în clipă spre câmpul de sacrificare. Toate planurile noastre s-au prăbușit ca niște fortărețe construite de copii, sufletul ni s-a întunecat și inima ne-a sângerat. Carpații erau aproape și nu era greu să trecem granița. Acest lucru ne-a ispitit gândurile, dar nu puteam părăsi Transilvania, să lăsăm mii de români în mâinile străinilor, numai pentru a ne salva pielea. Ne-a tentat ideea ca tot batalionul să treacă peste munți, dar țăranii văzând că România nu se va clinti nu și-ar fi lăsat gospodăriile, nevestele și copiii, la răzbunarea statului maghiar.”
Totuși, în rândul intelectualilor, găsim o situație extrem de confuză, provocată de credința că România va intra în război de partea Puterilor Centrale pentru a obține Basarabia.
De asemenea, pentru ofițerii români de carieră, loialitatea față de Austro-Ungaria era de necontestat, aceștia depunând jurământul față de împăratul Franz Joseph.
Astfel, putem observa atitudinea lui Petre Nemoianu care, la începutul războiului, declara:
„Nu am fost niciodată în război: Între sentimentul național și dragostea pentru monarh, voi alege a doua variantă”.
El va ajunge, totuși, să lupte în armata română în 1917. Partidul Național Român din Transilvania face apel, cu ajutorul bisericilor ortodoxe și greco-catolice, la soldați să își facă datoria față de țară și împărat.
Liderul Partidului Național Român, Teodor Mihali, publică un apel: „Pentru fiii neamului românesc!”. În urma acestuia, Octavian Goga și Vasile Lucaciu trec granița în Vechiul Regat. Ajungând aici, regele Carol I intervine, îndemnându-i să rămână loiali împăratului Franz Joseph.
„Am luptat, atunci, transilvănenii și bucovinenii împotriva basarabenilor”
Mobilizarea Armatei a 2-a austro-ungare a durat mai mult decât se așteptau Puterile Centrale, iar Armata a 8-a germană a fost nevoită să lupte împotriva a două armate rusești, fiind permanent în pericol de a fi încercuită. După ce regimentele Armatei a 2-a au ajuns pe linia Nistrului, pe 30 august – 1 septembrie, trupele au început să fie aruncate în luptă una după alta, astfel că fiecare batalion, pe măsură ce ajungea în Galiția, era lansat în luptă, iar soldații care atacau linia de mitraliere erau doborâți cu mare ușurință de ruși.
Priveliștea pe care o vedeau soldații din regimentul lui Octavian Tănăslăuanu era una de coșmar:
„Ologii care mărșăluiau în fața noastră, vuietul bătăliei din jurul nostru, vestea că am fost învinși, dezastrul retragerii de la Halici ne-au demoralizat total înainte de a ne confrunta cu inamicul. Se spunea că oamenii noștri, neputând căra toate alimentele din depozite, le-au aruncat în aer. Numai că prețul făinii a crescut la peste o jumătate de milion de coroane. Calea ferată și frumosul pod peste Nistru au fost distruse […] Nu vedeai decât morminte proaspete cu cruci mici din crengi, arme rusești distruse, grămezi de muniție și cadavre.”
Ocupând Lemberg, ajungând la râul San și încercuind cetatea Przemysl, armata rusă a pus stăpânire pe Galiția și a tăiat rutele de retragere din sud ale armatei austro-ungare
La 11 septembrie, regimentul lui Octavian Tănăslăuanu a fost atacat de ruși în zona Dimitrize, atac care s-a desfășurat cu soldați din Basarabia: „Erau mulți basarabeni printre ruși, după spusele prizonierilor. Așa că am luptat, transilvănenii și bucovinenii împotriva basarabenilor. Am blestemat pădurea și soarta care i-a făcut pe frați să ucidă alți frați!”.
Începând cu 16 septembrie, Armata a 2-a austro-ungară a suferit o înfrângere în fața Samborului, iar majoritatea regimentelor care apărau orașul erau formate din români: „De la Halici încoace am întâlnit numai români”.
Formațiunile militare alcătuite din prizonieri români
Anul 1916 a reprezentat un moment crucial pentru militarii români din armata austro-ungară, moartea împăratului Franz Joseph și intrarea României în război, au provocat o creștere considerabilă a numărului de dezertori.
În 1917, guvernul român a început să strângă o serie de prizonieri români din armata austro-ungară în lagărul de la Dârnița (Ucraina). Ei au primit aici noi instrucțiuni din partea unei misiuni militare românești conduse de colonelul Pietraru. Numărul celor care s-au alăturat acestor formațiuni a fost de aproximativ 15.000-20.000 de persoane.
Plecarea primului transport de voluntari a avut loc la 15 iunie la Kiev, sub asistența unor personalități românești din Basarabia, precum D. Hallip, căpitanul Popovici și C. Florian. Înainte de a ajunge în țară, trenul a fost primit cu mare fast la Chișinău. La 8 iunie, trenul a ajuns la gara din Iași și a fost întâmpinat de o serie de personalități, printre care Vintilă Brătianu, generalul Prezan și generalul Nicolae Petala. Soldații transilvăneni au participat apoi la bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
