În spatele imaginilor cumplite: Exodul de la Paris
Wehrmachtul nazist a luat cu asalt Țările de Jos, Belgia și Luxemburg cu o ușurință devastatoare. Parisul a fost la limită. Amintindu-și de războiul precedent, guvernul francez se pregătise pentru un conflict defensiv și nu anticipase o invazie a capitalei.
Dar, la începutul lunii iunie, naziștii au început să bombardeze Parisul înainte de a cuceri Franța pe scară largă. Această campanie de teroare a provocat un exod – iar termenul biblic este potrivit. Guvernul francez a fugit, urmat în curând de mulți dintre locuitorii orașului.
Exodul este subiectul unei noi expoziții la Musée de la Libération de Paris – Musée du Général Leclerc – Musée Jean Moulin din Paris, care a fost deschis recent într-un nou sediu în inima capitalei.
Reunind filme de arhivă rar văzute, precum și numeroase fotografii, expoziția se concentrează pe sentimentul de urgență care i-a determinat pe parizieni să fugă de furtuna nazistă.
Hanna Diamond este curator al expoziției. Cartea sa din 2007, Fugind de Hitler: France 1940 consideră exodul „un eveniment modern important în sine”.
Diamond a scris despre disparitatea dintre parizienii bogați, „oameni care nu aveau nimic de pierdut, oameni care aveau bani, oameni care aveau locuri de muncă bine plătite”, care și-au făcut aranjamentele pentru a pleca cu mult timp înainte, și cei care au fugit în ultimul moment.
Ceva asemenător acestei situații pare să se întâmple în această imagine, care arată o familie care și-a îngrămădit bunurile – obiecte de valoare, haine și chiar pături de pat – pe o căruță pentru a fugi pe jos.
O astfel de priveliște ar fi fost obișnuită pe rutele de ieșire din oraș, împreună cu mai multe biciclete, camioane și mașini decât puteau suporta drumurile.
Totuși, chiar și după ce au fugit, siguranța nu era garantată. Aproximativ 100.000 dintre refugiați aveau să moară în timpul călătoriei.
Consecințele pentru Paris au fost devastatoare. Până la intrarea germanilor, la 14 iunie, trei sferturi din populația orașului a dispărut.
„Caii cavaleriei noastre din estul Prusiei se adapă deja din Sena”
Istoricul Marc Bloch, care a fost executat mai târziu, în 1944, pentru rolul său în Rezistență, a scris despre acele zile de început: „Oare nu ne fuseseră puse frecvent în fața ochilor, în cinematografe, imaginile atroce ale ruinelor Spaniei [bombardamentele aeriene de la Guernica și Barcelona din timpul Războiului Civil Spaniol]? Nu fuseserăm expuși în repetate rânduri la reportaje despre satele poloneze martirizate?”.
A fost naiv să presupunem că Parisul nu va fi următorul, iar pe 3 iunie au fost bombardate fabricile Renault și Citroën din Arondismentele 15 și 16; sute de civili au fost uciși și casele lor distruse. Trei zile mai târziu, o a doua linie defensivă franceză s-a prăbușit, trimițând în Paris noi valuri de refugiați francezi, cărora li s-au alăturat acum trupele franceze. Liebling a scris despre „camioane de gunoi parcate în mijlocul străzii pentru a împiedica aterizările avioanelor”, iar pe 8 iunie toate școlile din Paris au fost închise. Valul de plecări care emana deja din oraș a început să se amplifice. În acea zi, un jurnalist german încrezător a scris cu bucurie: ” Caii cavaleriei noastre din estul Prusiei se adapă deja din Sena”, întrucât se aflau acum la mai puțin de 65 de kilometri distanță.
Proprietarii și-au ucis animalele de companie pentru a nu fi nevoiți să le hrănească
La 10 iunie, întregul guvern a plecat la Tours și, la fel ca și refugiații, acești oficiali nu au putut rămâne pe loc, mutându-se mai târziu la Bordeaux, Clermont Ferrand și, în cele din urmă, în orașul stațiune Vichy. Rezervele de benzină ale orașului au fost incendiate pe 11 iunie, iar cei rămași în oraș, în special bătrânii și cei foarte săraci, au crezut că fumul era dovada sosirii germanilor. Dar a fost doar un alt far întunecat pentru armata inamică în avans, care a intrat în cele din urmă în oraș vineri, 14 iunie.
Până atunci, toate drumurile de ieșire din Paris erau pline de refugiați din oraș, din Țările de Jos și din nordul Franței. Cei care își părăsiseră casele din oraș o făcuseră în grabă. Scriitorul Rupert Downing își amintea că a refuzat cu fermitate „să se uite prea mult timp la bunurile mele, ca nu cumva tentația de a încerca să le iau să se dovedească prea mare pentru mine”, în timp ce alții habar nu aveau ce să facă, împachetând și despachetând la nesfârșit. Cei care au putut s-au urcat în ultimele trenuri aglomerate spre vest, spre Bretania, sau spre sud.
Liderul de mai târziu al Rezistenței, Marie-Madeleine Fourcade, a rezumat situația lor: „Oamenii încărcau mobilă și bibelouri în vehicule de tot felul, în timp ce casele erau golite de conținutul lor, iar pasagerii, mobila și obiectele deopotrivă se adăposteau sub piramide de saltele. Proprietarii și-au ucis animalele de companie pentru a nu fi nevoiți să le hrănească. În această tristă frenezie a plecării, oamenii au salvat ce bunuri au putut…”
