Lecţia de istorie oferită de guvernul român Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris!

Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla țara noastră după Primul Război Mondial. Redăm mai jos notele istoricului militar.

Partea a 2-a a răspunsului adresat de guvernul român, condus de generalul Arthur Văitoianu, la 28 noiembrie 1919, la Nota ultimativă a Consiliului Suprem al Conferinţei de pace din 15 noiembrie 1919, se referă la atitudine Aliaţilor faţă de intervenţia armatei române în Ungaria.
• ,,În ultimele acuzaţii formulate contra României privind afacerile Ungariei, Consiliul Suprem ne reproşează că nesocotim principiile comune şi angajamentele ce leagă pe Aliaţi între ei şi că eforturile sale pline de răbdare n-au avut rezultat decât răspunsul din 2 noiembrie conciliant în cuvinte, dar negativ în fapte.
• Guvernul român îşi permite să reamintească Consiliului Suprem că în Notele sale verbale din 2 şi 5 noiembrie ca şi prin comunicările delegaţilor români de la Paris, a răspuns chestiunilor puse, dar el a trebuit să atragă de asemenea atenţia Consiliului asupra consideraţiilor ce militau asupra modalităţior necesare pentru justa aplicare a hotărârilor Conferinţei.
• Evacuarea Budapestei şi retragerea armatei române din Ungaria sunt fapte care nu lasă nicio îndoială cu privire la intenţiile şi sentimentele guvernului român…
• Guvernul român este gata să examineze şi să procedeze în modul cel mai riguros contra oricărui abuz săvârşit de către autorităţile militare române îndată ce s-ar aduce la cunoştinţa sa o plângere în acestă privinţă; dar Consiliul Suprem va trebui să recunoască că ar fi o gravă atingere a disciplinei şi moralului trupelor dacă ar fi autorizate organe străine să facă anchete contra ofiţerilor şi altor autorităţi ale armatei române.
• De altfel, sistemul pe care Consiliul Suprem ar vrea să-l facă adoptat în Ungaria faţă de autorităţile militare române n-a fost aplicat celorlalţi Aliaţi de pe alte teritorii.
• Astfel a fost permis trupelor de ocupaţie sârbeşti să ridice un material considerabil de pe fostele teritorii ale Ungariei care nu urmau să revină Serbiei şi, cu toate protestele şi cererile repetate ale guvernului, ale autorităţilor române şi ale populaţiilor reclamante, nu numai că aceste materiale, esenţiale pentru viaţa acestor regiuni, n-au fost restituite, dar Consiliul Suprem a lăsat fără răspuns toate plângerile ce i s-au supus referitor la aceasta.
• România a fost jefuită de către armata ungară în timpul ocupaţiei, a fost atacată, în două rânduri, în cursul duratei armistiţiului de către Ungaria, care nu fusese nici demobilizată, nici dezarmată.
• Armata română a trebuit să se apere singură, fără sprijinul niciunuia dintre Aiaţii săi, care după primul atac, în loc de a permite să restabilească ordinea în Ungaria după o campanie victorioasă şi să procedeze la dezarmarea armatei ungare, a oprit intrarea trupelor române pentru motive necunoscute lor.
• S-au lăsat astfel libertatea şi mijloacele armatei ungare să se refacă şi să pregătească, de astă dată, un atac bune organizat cu ajutorul unui material tehnic considerabil.
• Armata română, la invitaţia Conferinţei, care trebuia să coopereze cu importante forţe aliate combinate, a fost lăsată în voia sorţii de către Aliaţi, într-o luptă pentru care Comandamentul Suprem aliat considerase că era indispensabilă o armată de 200 000 soldaţi.
• Graţie eroismului şi disciplinei exemplare a trupelor române, noua acţiune ungară, începută la 20 iulie, a eşuat lamentabil şi România a putut să dezarmeze inamicul, să restabilească ordinea în Ungaria, să pună populaţia locală la adăpost de abuzurile bolşevice şi să permită astfel marior Aliaţi să-şi aibă reprezentanţii lor la Budapesta, să restabilească un guvern legal în Ungaria şi să faciliteze încheierea păcii cu acest inamic.
• Imensul serviciu pe care România l-a făcut Aliaţilor săi, sacrificiile în oameni, material şi bani ce au fost făcute de către România în această împrejurare, au fost trecute sub tăcere, iar Consiliul Suprem, nesocotind drepturile naturale datorate României în urma acestor 2 companii în Ungaria în interesul securităţii generale, o plasează în faţa unor injoncţiuni cominatorii şi îi refuză chiar dreptul de a-şi apăra cauza prin negocieri, în timp ce tocmai pe principiile şi angajamentele comune s-a bazat România pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale din nenorocire nesocotite în parte.
• În ceea ce priveşte frontierele fixate de către Consiliul Suprem, continuând să-şi menţină revendicările sale recunoscute printr-un act solemn, din respect pentru Conferinţă, România a declarat, prin delegaţii săi, că este gata să-şi retragă trupele dincoace de Tisa de îndată ce condiţiile militare tehnice, cum este organizarea spatelui, a depozitelor etc. ar face posibilă această retragere şi situaţia din Ungaria ar prezenta garanţii de securitate.
• De altfel, armatele aliate de pe Rin au procedat în acelaşi fel, în scopul de a preveni orice posibilitate de lipsă de securitate pentru trupele de ocupaţie.
• Cât priveşte Tratatul cu Austria, România a răspuns prin Nota sa din 5 noiembrie că era gata să semneze numitul tratat dacă Consiliul Suprem binevoia să accepte o declaraţie scrisă, de care ar urma să ia act în răspunsul său, că prin semnătura sa România nu înţelegea să adere la stipulaţiile ce ar putea să aducă un prejudiciu suveranităţii şi independenţei sale.
• Guvernul român speră că Consiliul Suprem va binevoi să acorde o serioasă consideraţie explicaţiilor juste ce-şi permite să-i supună şi face apel la spiritul său de echitate care trebuie să-l anime şi care se datorează unui Aliat care a dat dovezile voinţei ferme de a menţine solidaritatea cea mai strânsă cu Aliaţii săi, în scopul de a binevoi să admită cererile juste ce a formulat.
• Guvernul îl roagă, în orice caz, de a aştepta formarea unui guvern parlamentar care va avea loc fără întârziere, de îndată ce va fi constituit noul parlament provenit prin sufragiu universal. Acest nou guvern, sprijinindu-se pe reprezentanţa naţională, va fi în măsură de a lua în considerare responsabilităţile care ar putea să angajeze eventual viitorul ţării”.