Execuția de pomină a lui Robert Damiens care-l zgâriase cu un pumnal pe Ludovic al XV-lea

 

Robert-Francois Damiens fu cuprins de-o exaltare cu totul deosebită, o exaltare ce-şi avea originea zice-se în sângele lui prea înflăcărat, şi găsi un prilej minunat, întru stimularea avântului său tineresc, în cunoaşterea adâncă a nemulţumirilor obşteşti.

În sfârşit, i se leagă condamnatului, în cercuri late de fer, pieptul, braţele, coapsele şi pulpele şi, pe aceleaşi locuri se toarnă plumb topit, undelemn fiert, răşină în clocote, ceară şi pucioasă topită laolaltă, în timpul cărui supliciu, osânditul strigă de mai multe ori: „D-zeule dă-mi putere!”… „Doamne, Doamne, aibi milă de mine!” … „Doamne, D-zeule, ce cumplit sufăr!” „Doamne, D-zeule, îndură-te de mine!”.

Sfâşierea trupului a fost operaţia cea mai lungă şi mai îngrozitoare. Damiens şi-a dat sfârşitul numai după ce i-a fost smuls ultimul braţ.

Era şase şi un sfert. Membrele şi trupul au fost asvârlite pe un rug aprins.

Şi toate acestea s’au desfăşurat în mijlocul mulţimii.

Sentinţa a fost executată nu numai cu toată rigoarea, dar călăul a crezut că-i nimerit să adauge tot soiul de cruzimi ca să mărească suferinţele osânditului, astfel că tribunalul, sesizându-se, ordonă să fie întemniţat, iar cei patru cai întrebuinţaţi la sfâşierea corpului Damiens, au fost vânduţi în folosul săracilor, în loc să fie lăsaţi călăului conform uzului.

Toţi Damiens-ii din întregul regat îşi schimbară numele după această întâmplare.

Cât despre D-na de Pompadour care părăsise castelul în momentul când regele se credea pe moarte şi se pregătea să se împace cu D-zeu, se înapoie iarăşi la Versailles, mai semeaţă ca oricând, îndată după ce augustul ei protector se vindecase de sgârietura pricinuită de pumnalul lui Damiens.

 

Sursa: Realitatea Ilustrată din 6 aprilie 1933