Declarația Balfour și „înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”. Scrisoarea trimisă lui Rothschild
Sprijinul Marii Britanii pentru mișcarea sionistă a venit ca urmare a preocupărilor sale legate de direcția în care se desfășura Primul Război Mondial. Pe lângă credința sinceră în justețea sionismului, susținută de Lloyd George printre alții, liderii britanici sperau că o declarație de susținere a sionismului va contribui la obținerea sprijinului evreilor pentru Aliați.
La 2 noiembrie, Balfour i-a trimis scrisoarea sa lordului Rothschild, un sionist proeminent și prieten al lui Chaim Weizmann, în care afirma că „Guvernul Majestății Sale vede cu ochi buni înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”.
Influența Declarației Balfour asupra cursului evenimentelor postbelice a fost imediată: Conform sistemului de „mandate” creat prin Tratatul de la Versailles din 1919, Marii Britanii i s-a încredințat administrarea Palestinei, cu înțelegerea că va acționa atât în numele locuitorilor evrei, cât și al celor arabi.
Declarația Balfour, (2 noiembrie 1917), declarație de sprijin britanic pentru „stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”
Declarația a fost făcută într-o scrisoare adresată de Arthur James Balfour, ministrul britanic de externe, lui Lionel Walter Rothschild, al doilea baron Rothschild (de Tring), un lider al comunității anglo-evreiești. Deși semnificația exactă a corespondenței a fost contestată, afirmațiile sale erau în general în contradicție atât cu Acordul Sykes-Picot (o convenție secretă între Marea Britanie și Franța), cât și cu corespondența Ḥusayn-McMahon (un schimb de scrisori între înaltul comisar britanic în Egipt, Sir Henry McMahon, și Ḥusayn ibn ʿAlī, pe atunci emir al Meccăi), care, la rândul lor, se contraziceau reciproc.
Declarația Balfour, emisă prin eforturile continue ale lui Chaim Weizmann și Nahum Sokolow, lideri sioniști la Londra, nu a fost pe măsura așteptărilor sioniștilor, care ceruseră reconstituirea Palestinei ca „patria națională” a evreilor. Declarația menționa în mod expres că „nu se va face nimic care să aducă atingere drepturilor civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina”. Cu toate acestea, documentul nu spunea nimic despre drepturile politice sau naționale ale acestor comunități și nu se referea la ele pe nume. Cu toate acestea, declarația a stârnit speranțe entuziaste în rândul sioniștilor și părea a fi împlinirea obiectivelor Organizației Sioniste Mondiale.
Guvernul britanic a sperat că declarația va mobiliza opinia evreiască, în special în Statele Unite, de partea puterilor aliate împotriva Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial (1914-18). De asemenea, ei sperau că stabilirea în Palestina a unei populații evreiești pro-britanice ar putea contribui la protejarea căilor de acces la Canalul Suez din Egiptul vecin și, astfel, să asigure o cale de comunicație vitală către posesiunile coloniale britanice din India.
Declarația Balfour a fost aprobată de principalele puteri aliate și a fost inclusă în mandatul britanic asupra Palestinei, aprobat în mod oficial de nou creata Ligă a Națiunilor la 24 iulie 1922. În mai 1939, guvernul britanic și-a modificat politica într-o Carte albă, recomandând o limită de 75.000 de imigranți suplimentari și încetarea imigrației până în 1944, cu excepția cazului în care arabii palestinieni rezidenți în regiune își dădeau acordul pentru continuarea imigrației. Sioniștii au condamnat noua politică, acuzând Marea Britanie că îi favorizează pe arabi. Acest aspect a devenit discutabil odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939-45) și cu înființarea statului Israel în 1948.
