Multe dintre puterile implicate în Primul Război Mondial erau în competiție în preluarea teritoriilor din Europa și Africa.
Primul Război Mondial nu a fost doar un conflict între națiuni – a fost un război între imperii
Imperiile vest-europene, precum Marea Britanie și Franța, aveau colonii peste mări în întreaga lume, în timp ce imperiile estice, precum Austria-Ungaria și Rusia, stăpâneau teritorii europene și nord-asiatice legate între ele prin uscat. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iulie 1914 a fost în sine o crimă anti-imperialistă, planificată de tineri supărați pe anexarea Bosniei-Herțegovina de către Austria-Ungaria.
Competiția europeană pentru teritorii imperiale a contribuit la crearea premiselor pentru rivalitățile care au avut loc în timpul Primului Război Mondial, iar războiul a avut la rândul său un efect major asupra echilibrului puterii imperiale. Imperiile rus, german, austro-ungar și otoman s-au prăbușit în timpul sau la scurt timp după război, care s-a încheiat cu un tratat care a cedat învingătorilor coloniile de peste mări ale Germaniei.
Lupta pentru Africa
Până la începutul Primului Război Mondial, aproape tot continentul african se afla sub o formă sau alta de dominație colonială din partea Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei, Spaniei sau Portugaliei. Cea mai mare parte a acestei colonizări a avut loc după 1880, în timpul unei perioade cunoscute sub numele de Lupta pentru Africa, în care imperiile europene au concurat între ele pentru controlul teritoriilor africane.
În secolele dinaintea luptei pentru Africa, imperiile europene au invadat națiunile africane de coastă pentru a captura și înrobi oameni, dar nu au reușit să invadeze mai departe în interiorul continentului din cauza dificultăților de navigație și a amenințării unor boli precum malaria. După abolirea legală a sclaviei, noile tehnologii, cum ar fi vapoarele cu aburi, le-au permis europenilor să invadeze mult mai mult din continent.
Imperiile europene care au invadat Africa au văzut în colonizare o modalitate de a exploata munca forțată, de a extrage resurse și de a deveni mai puternice în raport cu alte imperii europene. Deși colonialismul în Africa nu a fost o cauză directă a Primului Război Mondial, acesta a contribuit la crearea unui mediu în care imperiile europene se considerau rivale care nu puteau reuși decât pe seama altor imperii. De exemplu, Franța și Germania, doi rivali principali în timpul Primului Război Mondial, au concurat între ele pentru controlul Marocului în deceniul dinaintea războiului, potrivit History.
Marea Britanie era îngrijorată de încercarea Germaniei de a construi o marină puternică
Deși Germania nu era nici pe departe pe punctul de a realiza acest lucru, spun specialiștii, „britanicii nu puteau tolera nici măcar ideea unei amenințări la adresa supremației lor navale, deoarece aveau un imperiu de asigurat. Așa că acest lucru i-a făcut hipersensibili la orice concurență”.
Temerile francezilor și britanicilor cu privire la construirea imperiului german sunt o parte din ceea ce a determinat națiunile europene să formeze alianțe și acorduri informale în deceniile care au precedat Primul Război Mondial, împărțind Europa în aproximativ două tabere opuse.
Imperialismul în Europa
Spre deosebire de majoritatea imperiilor vest-europene, imperiile austro-ungar, rus și otoman erau contigue, cu teritorii legate între ele prin uscat. În ajunul Primului Război Mondial, granițele celor trei imperii au ajuns în Balcani – o regiune din sud-estul Europei pe care imperiile o considerau valoroasă din punct de vedere strategic și care a jucat un rol major în declanșarea Marelui Război.
Imperiul Otoman controlase anterior o mare parte din Balcani, dar și-a pierdut majoritatea teritoriilor în secolul al XIX-lea. Austria-Ungaria a profitat de retragerea Imperiului Otoman ocupând Bosnia-Herțegovina, o regiune din Balcani pe care imperiul a anexat-o în 1908.
Grupul revoluționar Tânăra Bosnie protesta împotriva acestei ocupații și anexări atunci când l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul prezumtiv al tronului austro-ungar. După asasinat, Austria-Ungaria a acuzat Serbia vecină, o altă națiune din Balcani, că ajută Tânăra Bosnie și a declarat război Serbiei.
Rusia a fost aparent de acord să sprijine Serbia împotriva Austro-Ungariei pentru că era un stat slav; dar Andrew Jarboe, profesor de istorie la Berklee College of Music, care a coeditat împreună cu Fogarty volumul Empires in World War I, sugerează că Rusia a fost motivată și de interesele imperiale din Balcani.
„Cred cu adevărat că Rusia a calculat astfel: dacă nu răspunde militar, va fi depășită în această regiune”, spune el.
Imperii destrămate după Primul Război Mondial
Rusia a luptat în Primul Război Mondial de partea Aliaților, care includeau Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, dar a ieșit din Marele Război în 1917, când revoluția și războiul civil au izbucnit în propriul său imperiu. Aceasta a dus la prăbușirea Imperiului Rus și la înființarea Uniunii Sovietice.
Partea opusă, Puterile Centrale, este cea în care au avut loc majoritatea celorlalte prăbușiri imperiale. Tratatul de la Versailles din 1919 a dezmembrat Imperiul Austro-Ungar în Europa și Imperiul German atât în Europa, cât și în străinătate. Marea Britanie, Franța și Belgia au împărțit între ele majoritatea coloniilor germane din Africa, în timp ce Japonia a preluat coloniile germane din China și Pacificul de Nord. În plus, tratatul a impus măsuri Imperiului Otoman care au condus la dizolvarea acestuia în 1922.
Când Adolf Hitler a ajuns la putere, el a folosit în mod deliberat existența unui Imperiu german anterior pentru a-și justifica „Al Treilea Reich” sau „Al Treilea Imperiu”, despre care își imagina că va prelua controlul asupra Europei (în mintea sa, Sfântul Imperiu Roman a fost „Primul Reich”). Atunci când a invadat Polonia în 1939, declanșând al Doilea Război Mondial, o parte din raționamentul său a fost că obținea un teritoriu care aparținea de drept Germaniei – o scuză pe care mulți imperialiști o folosiseră înainte.
