17 septembrie 1394: Regele Carol al VI-lea al Franței ordonă expulzarea tuturor evreilor din regat
La fel ca în cazul majorității națiunilor europene, Franța a găzduit evrei încă din antichitate. De asemenea, la fel ca în restul Europei, evreii din Franța s-au confruntat frecvent cu discriminări și persecuții.
Evreii francezi suferiseră deja din cauza arderii textelor lor religioase, a impozitelor discriminatorii și a altor politici fiscale care îi vizau pe evrei, a faptului că erau țapi ispășitori pentru Ciuma Neagră și a multiplelor încercări anterioare de a-i expulza din Franța. Diferite orașe din Franța și-au expulzat evreii în mod independent de-a lungul secolelor XIII și XIV.
Aceștia au fost expulzați în mod oficial din țară în 1306 și li s-au confiscat pământurile de către guvern, dar au fost rechemați în 1315 și obligați să plătească pentru privilegiul de a se întoarce. În conformitate cu regulile stabilite în 1315, evreilor li s-a ordonat să nu discute public despre religia lor, au fost obligați să poarte o insignă care să îi identifice și au fost avertizați să nu comită uzură, o acuzație adeseori adusă evreilor pe baza unor stereotipuri rasiste.
Pentru o vreme, Coroana a fost mai fericită că evreii se aflau pe pământurile sale plătind taxe, dar în 1394 Carol al VI-lea le-a cerut brusc să plece din nou. Evreilor din Franța li s-a dat puțin timp să își vândă bunurile înainte de a fi escortați afară din teritoriile franceze. Nu a mai existat o populație evreiască importantă în Franța până în anii 1700, când evreii care fugeau de violență și discriminare mai la est au ajuns în Alsacia și Lorena.
În ajunul revoluției, existau aproximativ 40.000 de evrei în Franța. Pe parcursul anilor turbulenți care au urmat după 1789, guvernele nou „luminate” au restabilit treptat drepturile evreilor de a trăi în Franța, dar aceștia au continuat să fie discriminați, iar numărul lor a fost decimat și mai mult în timpul ocupației naziste a Franței.
Astăzi, aproximativ un procent din Franța este reprezentat de evrei.
