În anul 1917, secretarul afacerilor externe britanic Arthur Balfour a emis o declarație care susținea ideea unei patrii evreiești în Palestina, cunoscută în acea vreme ca Siria de Sud.
Palestina, la acea vreme, cuprindea toate teritoriile, cum ar fi Israel, Iudeea și Samaria, adică Cisiordania, și Iordania.
În 1920, liderii aliaților s-au întâlnit în Italia pentru a împărți rămășițele Imperiului Otoman.
Au ajuns astfel la rezoluția conferinței de la Sanremo, în care era încorporată și Declarația Balfour.
Rezoluția a fost semnată de membrii Ligii Națiunilor, iar britanicii au primit responsabilitatea Palestinei.
Asta însemna că erau obligați legal să ajute poporul evreu să formeze un stat acolo.
Doi ani mai târziu, în 1922, Liga a adoptat Mandatul britanic pentru Palestina, care recunoștea legătura istorică a poporului evreu și nevoia pentru reconstituirea căminului național în acea țară.
În 1967, Israelul a capturat Cisiordania de la Iordania în Războiul de Șase Zile.
Azi, Cisiordania este considerată în continuare a fi teritoriu ocupat. Sunt acești termeni corecți din punct de vedere istoric?
Este cea mai veche dispută din istorie cu privire la un teritoriu. Secole la rând, atât evreii, cât și arabii, au susținut că sunt deținătorii de drept ai Israelului.
Revendicările evreilor asupra ținutului se bazează pe patru argumente principale.
Primul este promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam.
