Contribuția lui Georges Clemenceau în Primul Război Mondial. „Tigrul” numit la 76 de ani pentru a doua oară prim-ministru al Franței
Tânărul Clemenceau a fost ales pentru prima dată în parlament în 1876, la cinci ani după înfrângerea Franței în Războiul franco-prusian. Încă de atunci, el a considerat că Germania nou unită reprezenta o amenințare și că un alt război este inevitabil, având în vedere că „Germania crede că logica victoriei sale înseamnă dominație”. Cu o rată puternică de creștere industrială și o populație în continuă creștere, Germania și-a accentuat avantajul în deceniile următoare, în timp ce economia Franței a rămas statică, iar rata natalității a rămas în declin. Clemenceau, care a ocupat funcția de prim-ministru între 1906 și 1909, a rămas vehement antigerman, susținând o mai mare pregătire militară și alianțe mai strânse cu Marea Britanie și Rusia.
Previziunile lui Clemenceau au fost confirmate în vara anului 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial
Trei prim-miniștri – Rene Viviani, Aristide Briand și Paul Painleve – au ocupat funcția de prim-ministru în primii trei ani ai războiului, în timp ce măcelul continuu de pe câmpul de luptă s-a combinat cu tulburările interne pentru a aduce moralul țării la un nivel minim istoric. În noiembrie 1917, președintele Raymond Poincare a lăsat deoparte antipatia personală față de „Tigrul” – așa cum era cunoscut Clemenceau – și i-a cerut să se întoarcă în funcția de prim-ministru. În ciuda unei lungi animozități între cei doi bărbați, Poincare a recunoscut că G. Clemenceau îi împărtășea dorința de a înfrânge Germania cu orice preț și că avea voința de a duce această dorință până la capăt, în ciuda facțiunilor defetiste din cadrul guvernului francez care solicitau încheierea imediată a războiului.
Imediat după preluarea mandatului, Clemenceau a cerut arestarea și acuzarea de trădare a celui mai vocal oponent pacifist al său, Joseph Caillaux; ulterior, a promis că nu se va preda, spunând în fața Camerei Deputaților că singura datorie a Franței era acum „să se lipească de soldat, să trăiască, să sufere, să lupte alături de el”. În următorul an, Clemenceau avea să-și țină țara unită în cele mai întunecate zile ale războiului și, în cele din urmă, în lumină: în noiembrie 1918, când a auzit că germanii au fost de acord cu un armistițiu, bătrânul Tigru a izbucnit în lacrimi.
La conferința de pace de la Paris din 1919, Clemenceau a stat alături de președintele american Woodrow Wilson și de premierul britanic David Lloyd George, în calitate de cei trei negociatori centrali. Clemenceau nu-i plăcea personal pe cei doi, iar sentimentul pare să fi fost reciproc. Lloyd George a remarcat odată, în mod faimos, că uneori se simțea „între Iisus Hristos, pe de o parte, și Napoleon Bonaparte, pe de altă parte”. Clemenceau a intrat în conflict mai ales cu Wilson, pe care îl considera mult prea idealist în viziunea sa asupra lumii postbelice. Deși Clemenceau a insistat cu succes ca Tratatul de la Versailles să impună dezarmarea Germaniei și reparații dure, precum și returnarea către Franța a teritoriilor Alsaciei-Lorena, pierdute în Războiul franco-prusac, a rămas nemulțumit de tratat în forma sa finală, considerând că acesta trata Germania cu prea multă indulgență. Mulți dintre alegătorii francezi au fost de acord, iar în ianuarie 1920 și-au respins vechiul erou ca prim-ministru. Ulterior, când s-a retras, Clemenceau și-a publicat memoriile, „Măreția și mizeria victoriei”, în care a prezis că un nou război cu Germania va izbucni până în 1940. A murit la 24 noiembrie 1929, la Paris.
