Ceaușescu și OEP: Frați de arme sau aliați de conveniență?
Yasser Arafat și Nicolae Ceaușescu, 1974
În 2008, Cold War International History Project (Proiectul de Istorie Internațională a Războiului Rece) a publicat două conversații între Nicolae Ceaușescu și Anwar al-Sadat. Aceste conversații, care au avut loc cu ocazia vizitei lui Ceaușescu la Cairo în aprilie 1972, au dat un impuls eforturilor de mediere ale României în conflictul arabo-israelian.
Obținerea unui mandat din partea egipteană nu a fost o sarcină ușoară pentru delegația română. După o pauză de 3 ani în relațiile româno-egiptene, cauzată de schimbul de ambasadori al României cu Israelul în 1969, Ceaușescu a trebuit să-și cumpere revenirea în diplomația din Orientul Mijlociu prin acordarea unui împrumut de 100 de milioane de dolari Egiptului.
Cu toate acestea, succesul călătoriei a depășit așteptările lui Ceaușescu: nu doar că Sadat i-a cerut lui Ceaușescu să fie un mediator în conflictul cu Israelul, dar întâlnirea din aprilie 1972 a pus bazele relației personale strânse care avea să se dezvolte între președintele egiptean și secretarul general al Partidului Comunist Român.
Călătoria la Cairo a marcat începutul unei alte prietenii, între Ceaușescu și Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Materialele declasificate din arhivele românești fac lumină nu numai asupra legăturii dintre cei doi lideri, ci și asupra diplomației OEP și, mai larg, asupra rolului acesteia în Războiul Rece.
Cu ajutorul materialelor arhivistice recent declasificate din diverse arhive din București, în ultimul deceniu, cercetătorii români au scos la iveală episoade fascinante din Războiul Rece care dezvăluie rolul României în Orientul Mijlociu și relațiile sale cu OEP. Cu toate acestea, documentația rămâne în mare parte inaccesibilă istoricilor internaționali, deoarece nu a fost încă tradusă în limba engleză.
După Războiul de 6 zile, Ceaușescu încă a păstrat relațiile diplomatice cu Israelul
Deși unii dintre cei mai importanți lideri din Israel și Egipt au discutat despre rolul României de mediator în Orientul Mijlociu, istoriografia de limbă engleză trece în mare parte cu vederea Bucureștiul, poate cu excepția reacției lui Ceaușescu la Războiul de Șase Zile, când a refuzat să întrerupă relațiile diplomatice cu Israelul, așa cum au făcut Moscova și majoritatea blocului estic în iunie 1967. Câțiva cercetători au abordat pe scurt rolul României în Orientul Mijlociu la sfârșitul anilor 1970, atribuindu-i lui Ceaușescu faptul că a transmis mesaje cruciale între Menachem Begin și Anwar Sadat, care au dus la vizita istorică a lui Sadat la Ierusalim.
Este de înțeles că istoricilor diplomați al căror obiect de studiu constă în general în politica la nivel înalt și relațiile externe ale statelor, le este mai ușor să discute despre relațiile israeliano-române decât despre legăturile dintre OEP și România.
Palestinienii au pus mai multe probleme aparatului de securitate românesc. În primul rând, atacurile recurente comise de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei asupra diplomaților israelieni din București amenințau cu o ruptură a relațiilor româno-israeliene. Pentru București, totul avea un preț, iar costul solidarității cu palestinienii depășea puterea de cumpărare a românilor. Această abordare de căutare a profitului de către București explică de ce, în ciuda relației frățești dintre Ceaușescu și Arafat, românii au continuat să țină la Acordurile de la Camp David, pe care palestinienii le-au văzut ca pe o trădare.
În al doilea rând, pentru conducerea comunistă din România, potențialul economic al statului palestinian independent reprezenta o fracțiune din avantajele care puteau fi exploatate din Israel, Egipt, Iordania, Siria și, mai ales, din Statele Unite.
Nu în ultimul rând, aceste documente evidențiază o atitudine mult mai flexibilă a SUA față de participarea palestinienilor la negocierile de pace de la Geneva decât se presupunea până acum. În decembrie 1973, românii au transmis mesaje secrete de la Yasser Arafat lui Henry A. Kissinger, consilierul pentru securitate națională al președintelui Richard Nixon. Răspunsul lui Kissinger a fost surprinzător, deoarece a fost mult mai puțin rigid decât s-ar fi așteptat majoritatea cercetătorilor. Nu a contat dacă interlocutorii săi erau comuniști sau teroriști. Pentru Kissinger, toți erau la fel. Ceea ce îl interesa era dacă îl puteau ajuta (intenționat sau nu) să promoveze preeminența globală a Americii.
