Cazul incredibil de rasism la Muzeul Metropolitan de Artă din New York City! Ce s-a întâmplat în urmă cu 54 de ani
Muzeul Metropolitan de Artă din New York, 1965
Atunci când Muzeul Metropolitan de Artă din New York City a exclus lucrări de artă dintr-o expoziție majoră despre Harlem, artiștii de culoare au protestat vehement împotriva acestei acțiuni.
La sfârșitul anilor 1960, un grup numit Black Emergency Cultural Coalition (BECC), format din 75 de artiști de culoare, printre care se numărau cofondatorii Benny Andrews și Clifford R. Joseph, s-a întrebat același lucru. De aceea, în ianuarie 1969, BECC a protestat împotriva acestei excluderi.
Când a anunțat expoziția, directorul Muzeului Metropolitan, Thomas Hoving, a declarat: „Astăzi există un decalaj tot mai mare între negri și albi. Și asta în ciuda eforturilor depuse pentru a realiza contrariul. Există foarte puțină comunicare.”
„MET (Muzeul Metropolitan) a calificat lucrările lor drept non-artistice”, scrie Bridget R. Cooks
După cum a analizat cercetătoarea Bridget R. Cooks, specialistă în studii afro-americane, comunitatea artistică din Harlem a criticat eforturile eșuate ale Metropolitan în încercarea de a se impune din punct de vedere social: „Ceea ce a fost cel mai semnificativ la „Harlem on My Mind” a fost activismul comunităților artistice de culoare din Harlem, care au criticat omisiunea lor. Această mișcare a comunității a schimbat discursul despre arta oamenilor de culoare în politica muzeelor americane principale”.
„Harlem on My Mind” de Reginald Gammon
Includerea operelor de artă în expoziție, susțineau protestatarii, le-ar fi oferit pictorilor și sculptorilor de culoare recunoașterea unei instituții de prestigiu. Mai mult, această excludere era o problemă de inegalitate rasială și de absență a reprezentării în lumea artei: „Dacă MET dorea să-și deschidă porțile în Harlem, artiștii de culoare trebuiau să fie incluși.”
În zadar: Respingându-le poziția, curatorul expoziției, Allon Schoener, a explicat că a fost însărcinat cu organizarea unui alt tip de expoziție
El urma să creeze un „mediu de comunicare socio-istoric” cu peste 2.000 de fotografii, fotomontaje de mari dimensiuni și chiar un televizor cu circuit închis care prezenta în timp real activitatea de la intersecția dintre Seventh Avenue și 125th Street din Harlem, la nici cinci kilometri de muzeu. Cu toate acestea, nu a fost prezentată nicio pictură sau sculptură realizată de un artist din Harlem. Consiliul Cultural din Harlem, care fusese consultat în etapele de planificare, și-a retras public sprijinul, scrie Cooks. „Se așteaptă de la noi să fim pur și simplu niște ștampile de cauciuc și niște vitrine”, a protestat Henry Taylor, directorul executiv.
„Dacă arta reprezintă sufletul unui popor, atunci această respingere a pictorului și sculptorului de culoare este cea mai perfidă segregare dintre toate”, scria pe un pliant distribuit de membrii BECC. „Un grup orientat spre acțiune și vigilență”, BECC a continuat să militeze pentru includerea artiștilor de culoare în muzeele din New York până la mijlocul anilor ’70.
Pe lângă proteste și manifestații, o parte din strategia BECC a constat în organizarea de contra-expoziții în spații dedicate culturii oamenilor de culoare, creând alternative la modelul muzeal dominant (alb).
BECC a considerat că nevoia de exprimare și înțelegere culturală nu poate aștepta sau depinde de instituțiile de artă consacrate pentru a-și deschide porțile. Potrivit concluziilor lui Cooks, lupta lor pentru auto-reprezentare, vizibilitate și recunoaștere în lumea artistică tradițională a jucat un rol crucial în expunerea nevoii naționale de recunoaștere, înțelegere și respect cultural.
