Considerat un diplomat luminat și priceput, Chou En-Lai iese acum cu oase rupte din lunga cercetare (peste 600 de pagini) pe care i-a consacrat-o Wenquian, bazându-se pe documente secrete ale Partidului Comunist Chinez (uneori furate, alteori memorate înainte de zborul său spre Occident) și mărturii directe ale foștilor lideri politici chinezi.
Publicat de „Mirror Books” – deocamdată numai în limba chineză – „Ultimii ani ai lui Zhou Enlai” revizuiește atât de mitul „bunului comunist” Chou En-Lai încât autoritățile de la Beijing au decis să obstrucționeze circulația volumului lui Wenquian, care adaugă noi detalii „cărții negre” a comunismului chinez și a liderului său istoric.
I-a sărbătorit moartea cu artificii
De exemplu, se amintește că Mao i-a refuzat prim-ministrului său îngrijirile necesare pentru a-l salva de moarte și că, atunci când a murit Chou En-Lai, dictatorul comunist a sărbătorit știrea cu artificii.
O reacție surprinzătoare dacă ne gândim că Chou En-Lai a fost cu Mao din anii 1930 (dar el, descendent al unei familii bogate de mandarini din Hua Hin, provincia Jiangsu, era deja comunist de la începutul anilor 1920) și odată cu nașterea Republica Populară Chineză (1949) a avut o carieră fulminantă: prim-ministru continuu din 1949 până la moartea sa.
Istoricii îi acordă „eminenței gri” politicii externe chineze meritul pentru câștigării pentru China a locului permanent în Consiliul de Securitate al ONU în 1971.
Pe scurt, la prima vedere un maoist mai maoist decât Mao – mai ales din anii șaptezeci – a fost creditat ca protectorul luminat al unei generații de lideri „moderați” care, deja în eșaloanele superioare ale puterii la moartea lui Mao, și-au gestionat moștenirea și succesiunea.
Deng Xiaoping
Printre aceștia se numără și Deng Xiaoping despre care Gao Wenquian are ceva de spus:
„De fapt, Deng a fost cooptat în fruntea conducerii chineze chiar de Mao. Și acest lucru s-a întâmplat ca parte a unui plan de reducere a puterii lui Chou En-Lai”.
Mai mult, fostul arhivar al Partidului Comunist își amintește că Deng a participat la numeroase întâlniri convocate de însuși Mao pentru a-l critica pe Chou En-Lai.
Criticile au rămas în palatele puterii, deoarece chiar și astăzi poziția oficială a Beijingului cu privire la rolul istoric al numărului doi al lui Mao este aceea de acum 27 de ani:
Chou En-Lai nu a făcut niciodată o greșeală. În orice.
Dar primul care nu a crezut așa a fost însuși Marele Cârmac. Ura lui Mao față de numărul său doi a mers atât de departe încât să-i grăbească sfârșitul.
De fapt, din „Ultimii ani ai lui Zhou Enlai” aflăm că, în 1972, imediat ce s-a descoperit că un cancer îl atacase pe premierul său, Mao a ordonat ca bolnavul să nu fie înștiințat despre diagnostic, iar medicii partidului au primit instrucțiuni precise să nu-I facă vreun tratament și alte examene medicale.
Aproape un an mai târziu, Chou En-Lai a început să urineze sânge.
Mao a autorizat atunci noi teste, dar medici nu mai puteau decât să constate că metastaza era acum incontrolabilă.
Cu toate acestea, în China se pare că nu au fost mulți care au deplâns dispariția „bunului comunist”.
Și nu numai pentru a-l imita pe „Marele Cârmaci”, dar tot ceea ce făcuse Chou En-Lai în viață – conform poveștii oficiale, în special încercarea pentru a atenua efectele Revoluției Culturale – fusese agreat și autorizat chiar de Mao.
Documentele partidului arată că Chou En Lai a protejat oamenii numai după consultarea cu Mao, soția sa Jiang Qing, adjunctul lui Mao, Lin Biao și alți înalți demnitari.
Wenquian spune despre Chou En Lai: „Era atât de îmbibat de un sentiment de educație și ascultare încât era destul de dispus să facă orice i-ar fi cerut liderul său, inclusiv un mandat de arestare pentru fratele sau nepoata sa”.
Prin încălcarea îndelungatei tradiții a studiilor favorabile – sau cel puțin purificate – asupra uneia dintre figurile de frunte ale Chinei din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Gao Wenqian s-a confruntat cu un pericol serios.
El susține că autoritățile chineze au exercitat o presiune puternică asupra autorităților academice americane de la Harvard pentru a-i reduce fondurile.
Ulterior, în plin stil mafiot, unii agenți chinezi s-au apropiat de Wenquian însuși, spunându-i că mama sa în vârstă ar fi putut fi rănită de publicarea cărții.
Femeia, închisă timp de șapte ani în timpul Revoluției Culturale, acuzată că este „contrarevoluționară”, a murit, însă, înainte de apariția cărții, eliberându-și astfel fiul de orice condiționare.
Ca recunoștință, Wenquian a decis oricum să-i dedice cartea ei.
