Blair a indus în eroare Parlamentul britanic cu privire la bombardamentul din Irak din 1998
Tony Blair și cei mai apropiați consilieri ai săi au fost informați în mod constant de către consilierii juridici britanici în 1997 și 1998 că atacarea Irakului nu ar fi fost legală – dar au continuat să autorizeze patru zile de bombardamente în decembrie 1998.
Documentele britanice declasificate la Arhivele Naționale arată că Blair era deja hotărât să întreprindă o acțiune militară împotriva regimului lui Saddam Hussein pe parcursul anului 1998, în absența unor argumente juridice care să o justifice.
Respingerea de către premierul laburist a obiecțiilor legale la campania de bombardamente din 1998 – cunoscută sub numele de Operațiunea Vulpea deșertului – a fost un precursor direct al poziției sale față de invazia Irakului cinci ani mai târziu, în 2003, care a fost, de asemenea, considerată ilegală.
Campania de bombardare a Irakului, desfășurată timp de patru zile, între 16 și 19 decembrie 1998, de către armatele americană și britanică, a avut ca scop reducerea capacității Irakului de a depozita și produce arme de distrugere în masă.
Dictatorul irakian Saddam Hussein a invadat Kuweitul în 1990 și a folosit arme chimice împotriva kurzilor din nordul Irakului în 1988. În cea mai mare parte a anului 1998, el a refuzat să ofere acces deplin inspectorilor internaționali care fuseseră mandatați de ONU în 1991 să monitorizeze și să elimine capacitățile biologice, chimice și de rachete ale Irakului.
Președintele american Bill Clinton a fost criticat pe scară largă pentru că a ordonat bombardamentul din decembrie ca o diversiune de la procedura de punere sub acuzare în curs de desfășurare împotriva sa în legătură cu acuzațiile de hărțuire sexuală și relația sa cu stagiara de la Casa Albă Monica Lewinsky.
„Precondiție esențială”
Dosarele britanice arată că lui Blair i s-a spus cu mai bine de un an înainte de bombardamentul din 1998 că folosirea forței în Irak ar fi fost legală doar dacă ar fi fost adoptată o nouă rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care să spună că Saddam a încălcat angajamente anterioare ale Irakului.
Secretarul particular al lui Blair, John Holmes, l-a informat pe șeful său la 12 noiembrie 1997 că ofițerii de drept britanici și ministrul de externe Robin Cook „sunt convinși că avem o problemă serioasă în ceea ce privește utilizarea forței dacă Consiliul de Securitate nu declară că Irakul se află în „încălcare materială” a rezoluțiilor anterioare. Acest lucru ar putea fi imposibil de realizat”.
Minuta lui Holmes a indicat, de asemenea, o parte din gândirea lui Blair.
El i-a scris lui Blair:
„Avocații vor fi, de asemenea, înclinați să se frământe în mod constant cu privire la măsura în care orice forță pe care o vom folosi este legată de infracțiunea Irakului și proporțională. Ca și dumneavoastră, am îndoieli cu privire la măsura în care dreptul internațional poate fi folosit în modul în care avocații vor să-l folosească… dar va fi foarte greu să respingem cu totul argumentele juridice”.
Holmes a adăugat apoi că „este probabil rezonabil să ne pregătim să desfășurăm forțele britanice”, dar a avertizat că „va fi nevoie de o linie de presă atentă”.
Două zile mai târziu, la 14 noiembrie, premierul a fost informat în mod expres de către John Morris, procurorul general, că „o condiție prealabilă esențială” pentru utilizarea forței ar fi o „declarație” a Consiliului de Securitate.
Singura calificare a lui Morris a fost că „ar putea apărea circumstanțe excepționale” în care comunitatea internațională în ansamblul ei, în absența unei declarații, ar fi fost de acord că Irakul „a respins de fapt încetarea focului și că recurgerea la forță… era singura modalitate de a asigura respectarea condițiilor de încetare a focului”.
Holmes, care a devenit ambasador și apoi președinte al Comisiei Electorale, i-a spus lui Blair în aceeași zi: „Așa cum am mai spus, putem considera aceste argumente juridice ca fiind deplasate, dar ele nu pot fi ignorate. Demisia unui ofițer de drept, dacă s-ar ajunge la asta, ar fi destul de gravă. Prin urmare, aceștia trebuie să fie păstrați la bord”.
Dar apoi a mai adăugat: „Trebuie să încercăm să-i consultăm înainte de a face ceva serios, dacă este posibil, chiar dacă trebuie să trecem peste opiniile lor”.
„Un temei juridic solid”
În timp ce planificarea militară de a ataca Irakul a continuat în 1998, miniștrii au analizat legalitatea de a permite avioanelor americane să bombardeze țara folosind insula Diego Garcia, ocupată de britanici, o bază militară din Oceanul Indian.
Procurorul general i-a scris din nou lui Blair la 12 februarie, reafirmând că „legalitatea atacării unor ținte specifice în Irak depinde, de asemenea, de existența unui temei juridic solid pentru utilizarea forței”.
Michael Pakenham, președintele Comitetului comun de informații, i-a declarat lui Holmes: „Ofițerii juridici refuză să dea aprobarea planurilor de țintire deoarece, așa cum se arată în minuta procurorului general din 12 februarie adresată primului ministru, nu consideră că sunt încă în măsură să se pronunțe asupra legalității operațiunii globale”.
Pakenham a adăugat apoi: „ar fi util dacă primul ministru ar putea discuta în particular cu ofițerii de drept”.
Blair i-a scris o notă personală lui John Holmes cu privire la acest pachet de documente, spunând: „Consider în continuare neconvingătoare sfaturile ofițerilor de justiție”.
El a adăugat: „Trebuie să existe cel puțin un argument că S.C. [Consiliul de Securitate] a fost de acord că există o încălcare. Singura problemă este dacă putem folosi forța și de ce nu, dacă aceasta este singura cale de a ne conforma.”
Val de atacuri
Aproape 100 de situri au fost atacate de avioane americane și britanice, cu rachete de croazieră lansate de pe nave ale marinei americane și bombardiere B-52.
Bombardamentele au fost criticate pe scară largă. Chiar și generalul Peter de la Billiere, un fost șef al SAS care a comandat forțele britanice în războiul din Golf din 1991, a pus la îndoială impactul politic al campaniei de bombardamente, afirmând că bombardamentele aeriene nu sunt eficiente în a determina oamenii să se supună, ci tind să îi facă mai sfidători.
Când Blair a anunțat acțiunea militară în fața parlamentului, la 17 noiembrie, a spus: „Nu am nicio îndoială că avem autoritatea legală adecvată, așa cum este cuprinsă în documentele succesive ale rezoluțiilor Consiliului de Securitate”.
Această afirmație a fost înșelătoare, deoarece fusese informat în mod constant că era nevoie de o nouă autorizație a ONU pentru a permite utilizarea forței.
Astfel, oficialii britanici și-au justificat acțiunea susținând că alte rezoluții ale ONU adoptate în 1998 au reînviat autorizația de a folosi forța prevăzută în Rezoluția 678, o rămășiță a Războiului din Golf, adoptată cu opt ani mai devreme, în 1990.
Dar, întrucât aceste alte rezoluții nu autorizau în mod explicit utilizarea forței, argumentul britanic era unul fals. Bombardamentul din 1998 a fost susținut în Consiliul de Securitate format din 15 membri doar de SUA, Japonia și Portugalia.
Cinci ani mai târziu, în 2003, Regatul Unit și SUA s-au bazat pe aceeași rezoluție – 678 – pentru a-și justifica invazia atunci când, din nou, nu au reușit să obțină o nouă rezoluție a Consiliului de Securitate care să autorizeze utilizarea forței.
