N-o va ajuta prea mult, fiind închisă un an mai târziu, dar articolul de primă pagină din 19 mai 1946, cu titlul „Locuințele eftine”, este exemplu de manual despre cum frica de a nu te opune promotorilor marxismului, ceea ce se întâmplă cu asupra de măsură și astăzi, naște monștri, adică un Dej și un Ceaușescu.
Dar să redăm articolul „Locuințele eftine”, în care proprietatea e prezentată aproape ca o infracțiune:
Un cititor proprietar, comentând urmările legii chiriilor de curând apărută, cere o protecție special pentru proprietarii bătrâni care trăiesc din venitul caselor închiriate și care încasează chirii pre amici, când chiriașul este funcționar.
Cititorul nostru ne mai scrie că ar fi proprietari cu trei apartamente luxoase ce nu primesc după noua lege decât 15.000 lei lunar!
Proprietarul care ne scrie propune ca toți cei din categoria de mai sus să fie primiți la stat, ca diurniști, în schimbul ocrotirii pe care statul o acordă funcționarilor chiriași, în dauna proprietarilor bătrâni.
În primul rând, noi suntem contra acestei mentalități învechite, că „mi-am făcut o casă – sau bloc – ca să-mi asigur bătrânețea”, cum spun mulți proprietari.
Ea dăinuiește din vremurile celui mai excesiv capitalism, când asigurările de bătrânețe – pensile la stat și pentru muncitori – erau foarte reduse sau fictive, îndreptățind îngrijorarea individului, care se vedea lăsat fără nici o posibilitate de existență, la bătrânețe.
D-sa trebuie să ceară deci sporirea pensiei, iar nicidecum trnsformarea proprietății în profesiune.
Proprietatea nu este și nu poate fi o profesiune, nici o sursă de câștiguri, prin exploatarea săracilor care n-au nici un adăpost.
Pentru asigurarea adăpostului personal, oricine trebuie să aibă nu numai dreptul, dar să fie ajutat și încurajat pe toate căile de către stat să-și construiască o locuință proprie, dar numai pe măsura familiei lui.
Speculant de ziduri și parazit al chiriașilor
Dar de îndată ce domnul proprietar și-a construit o casă mai mare decât trebuințele proprii, și mai ales de îndată ce devine speculant de ziduri și parazit al chiriașilor, atunci el trebuie să se supună normelor prin care societatea apără pe cei mai săraci decât dânsul.
S-au exprimat temeri că, dacă nu se lasă marilor proprietari de blocuri dreptul să ceară chirii astronomice, capitalurile disponibile nu se vor mai îndrepta spre construcții noi.
Aceste capitaluri stau însă și acum inactive sau în expectativă.
Statul trebuie să începă, în asemenea condițiuni, o campanie mult mai însemnată și mai curagioasă de construcții de locuințe ieftine, decât aceea pe care a anunțat-o.
În rezumat, ideea noastră este că orice proprietar trebuie să aibă o altă profesiune, pensie sau asigurare, din care trebuie să trăiască, decât aceea de proprietar – fiecare trebuie să muncească – iar tot ceea ce prisosește ca locuință peste nevoile familiei sale trebuie repartizat chiriașilor săraci.
Pentru a se pune capăt însă nemulțumirilor provocate de rechizițiile de camere, repartizarea nu se va face pe cameră, ci se va lăsa proprietarului dreptul de locuință sau închiriere – dacă vrea sau poate să se restrângă – numai a unui singur apartament sau a unei case mici, tip locuință ieftină, muncitorească, echivalând cu un singur apartament.
Oficiile speciale de închiriere vor închiria restul caselor și apartamentelor, vărsând o parte din chirie la fondul general pentru construcțiile de locuințe ieftine.
Iată ceea ce trebuie pregătit, până la viitoarea lege a chiriilor, ca să putem trăi cu toții într-o societate mai dreaptă.
Al. Bogdan
