Drama provocată de către Decretul 92 al comuniștilor se resimte și astăzi
În realitate, naționalizarea a însemnat confiscarea proprietății de la clasele sociale superioare (considerate „dușmanii clasei muncitoare”), fără nicio despăgubire sau compensație.
Prioritatea în economia planificată urma să fie acordată industriei grele
Prima fază a început cu confiscarea proprietăților comerciale: bănci, fabrici, mine, ateliere, șantiere navale, companii media și de telecomunicații, companii de asigurări și de transport etc. – în esență, coloana vertebrală a economiei românești interbelice. Banca Națională și toate instituțiile de credit au fost primele care au fost naționalizate în decembrie 1946, urmate de restul proprietăților comerciale private la 11 iunie 1948, când a fost adoptată o lege de către guvernul comunist de la acea vreme. Acest lucru a marcat, de asemenea, trecerea la o economie planificată, care urma să fie condusă și supravegheată de „Comitetul de Stat pentru Planificare”. Accentul economiei planificate urma să fie pus pe industria grea, după modelul sovietic.
„Exploatatori nemiloși ai clasei muncitoare”
Confiscarea proprietăților comerciale private a avut o consecință mult mai dramatică: mulți dintre proprietarii inițiali ai fabricilor sau companiilor naționalizate au fost condamnați la câțiva ani de închisoare pentru că au exploatat clasa muncitoare sau au subminat economia. Acesta a fost cazul lui Sever și Max Herdan, proprietarii fabricii Herdan, care au fost condamnați la 5 ani de închisoare pentru că „aveau stocuri nedeclarate și pentru că vindeau bunuri fără factură” (conform ziarului „Scânteia” din 16 iunie 1948). A început o adevărată vânătoare de oameni și o campanie de denigrare împotriva acestor antreprenori, care au fost prezentați de presa oficială drept „exploatatori nemiloși ai clasei muncitoare”. În același timp, rapoartele de presă contabilizau „aclamațiile entuziaste” aduse de muncitorii din toate fabricile pentru naționalizarea proprietății. În realitate, mulți oameni erau doar confuzi sau chiar frustrați de astfel de măsuri, iar oficialii Partidului Comunist trebuiau să se deplaseze din fabrică în fabrică pentru a propovădui beneficiile noii economii planificate și ale noii ordini sociale.
Dar poate că cea mai dureroasă lovitură dată de naționalizare societății românești a fost confiscarea caselor particulare (în două etape: martie 1945 și aprilie 1950), acțiune care are consecințe sociale, economice și istorice profunde și astăzi, când urmașii proprietarilor inițiali încă se luptă în instanță pentru a-și recupera imobilele. Proprietarii unor astfel de case au devenit chiriași practic peste noapte, fiind nevoiți să plătească chirie în propria casă și riscând ani grei de muncă în închisoare dacă dădeau vreun semn de protest sau vreo încercare de a salva sau ascunde părți din bunurile lor. Mai jos este o parte a Decretului 92 din 19 aprilie 1950, prin care s-a naționalizat peste 10.000 de proprietăți rezidențiale și care oferă o idee despre cum erau văzute astfel de măsuri chiar de către comuniști.
Decretul 92 pentru naționalizarea bunurilor imobile, emis la 19 aprilie 1950 și publicat în Buletinul Oficial, nr. 36/20 aprilie 1950:
„În vederea sprijinirii întăririi și dezvoltării economiei socialiste a Republicii Populare Române,
Pentru a asigura buna gospodărire a sectorului locativ, supus degradării prin sabotajul proprietarilor și exploatatorilor bogați, care dețin un număr mare de locuințe,
Pentru a confisca de la exploatatori un important mijloc de exploatare,
imobilele menționate în anexă […] vor fi naționalizate. La întocmirea listei au fost aplicate următoarele criterii:
Imobile care au aparținut foștilor industriași, foștilor proprietari de terenuri, foștilor bancheri, foștilor comercianți cu amănuntul și altor elemente ale burgheziei de rang înalt. Bunurile imobiliare care aparțineau unor speculatori imobiliari. Hoteluri, împreună cu întregul lor inventar. Bunurile imobiliare aflate încă în construcție, construite în scopul exploatării, care au fost abandonate de proprietarul lor, împreună cu toate materialele de construcție, indiferent de locul în care sunt depozitate aceste materiale. Clădirile avariate în urma unui cutremur sau a unui război și construite în scopul exploatării, ai căror proprietari nu au investit în repararea sau reconstrucția lor. Bunurile imobiliare aparținând muncitorilor, funcționarilor publici, meseriașilor independenți, intelectualilor de profesie și pensionarilor nu intră sub incidența acestui decret.
Clădirile naționalizate devin proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor, fără nicio despăgubire și libere de orice pretenții privind dreptul de proprietate.
„Bunurile imobile”, în sensul prezentului decret, se referă atât la clădirile și terenurile pe care sunt construite, cât și la toate echipamentele sau instalațiile folosite pentru întreținerea clădirilor.
„Bunurile imobile” care aparțin soției, soțului sau copiilor minori din aceeași familie sunt considerate ca aparținând unui singur proprietar.
Ca urmare a acestui decret, statul preia proprietatea bunurilor imobile de la foștii proprietari. Foștii proprietari care locuiesc în prezent în aceste clădiri devin chiriași ai statului.
[…]
Distrugerea, deteriorarea sau înstrăinarea imobilelor sub orice formă se pedepsește cu 5-10 ani de muncă silnică și confiscarea averii. Aceleași sancțiuni se aplică oricărei persoane care încearcă să submineze naționalizarea imobilelor.”
