Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria secretă > Terorismul italian de extremă stânga ucide un președinte al creștin-democraților
Articole online

Terorismul italian de extremă stânga ucide un președinte al creștin-democraților

Brigăzile Roșii

Italia și Germania federală cunosc în deceniul 7 al secolului XX un val de terorism urban susținut de grupările de extremă dreapta și de extremă stânga deopotrivă, între 1970 și 1981 existând în mod continuu crime înfăptuite de aceste organizații extraparlamentare al căror țel era destabilizarea statului și instalarea unei anarhii potențial revoluționare.

Terorismul italian de extremă stânga ucide un președinte al creștin-democraților

În Italia, principala organizație teroristă de extremă stânga, Brigăzile Roșii, era condusă de Renato Curcio. În jur de 1000 de oameni au făcut parte din Brigăzile Roșii, plus 200-300 din diversele grupuri armate care se rupseseră din organizația mama. Prima ieșire la rampă a teroriștilor italieni din Brigăzile Roșii a fost în anii 1970, când partizanii au distribuit fluturași anunțând obiective similare cu cele ale facțiunii Armatei Roșii din Germania de Vest: demolarea statului constituțional și a democrației, instaurarea dictaturii proletariatului și a comunismului.

Gruparea Brigăzile Roșii a fost cea mai longevivă organizație teroristă din Europa de Vest. Lipsită de sprijin în societatea italiană, gruparea teroristă a intrat, în anii 1980, în criză, legile și intervenția forțelor de ordine înlăturând, temporar, pericolul. Denumirea de Brigăzile Roșii a reapărut, după ani de absență, în 1999, atunci când organizația a revendicat noi atentate în perioada 1999-2003.
Spre deosebire de mișcarea teroristă germană, care s-a grupat în jurul unor criminali , extremiștii de stânga italieni au acordat atenție relației cu muncitorimea, în special cu centrele industriale din nordul țării. Deși comuniștii italieni încercau să prevină violența, politica lor a condus la apariția terorismului, creându-i un teren fertil.

La început, Brigăzile Roșii au recurs la răpiri și, ocazional, la împușcarea unor directori de fabrici, însă pe la mijlocul anilor 1970 au trecut la asasinate politice. Mai întâi, politicienei de dreapta, apoi polițiști, ziariști, procurori.
Reacția dorită a venit în primăvara lui 1978, când Brigăzile Roșii l-au răpit pe Aldo Moro, liderul conservator-democrat, fost premier și ministru de externe. A fost ținut ostatic timp de două luni. Premierul Giulio Andreotti a refuzat sa ia în considerare cererea răpitorilor de a elibera „deținuții politici”, astfel că pe 9 mai corpul lui Aldo Moro a fost găsit fără suflare. Reacția stângii clasice comuniste a fost distanțarea față de violența extremă și pentru că o serie de lideri sindicali erau printre țintele predilecte ale rețelelor clandestine. Efectul acestor violențe nu a fost polarizarea societății, cum plănuiseră teroriștii, ci strângerea rândurilor în jurul statului din partea tuturor orientărilor politice.

Registration

Aici iti poti reseta parola